TINERET, MÂNDRIA ȚĂRII!

Celor trecuți de 40 de ani sau care se apropie de această vârstă titlul le aduce sigur aminte de o perioadă cenușie a acestei țări. Era un clasic slogan comunist, cu o acoperire incertă în ceea ce se trăia zilnic. Astăzi, la atâția ani distanță, cred că-l putem folosi, chiar fără adaptare, la realitatea fotbalistică de la noi. Și asta pentru că astăzi, după atâția ani, o echipă națională din fotbalul nostru ne face din nou să ne simțim mândri.

Nu e echipa mare, alături de care noi cei despre care am pomenit un pic mai sus am trăit atâtea momente frumoase, dar care ulterior s-a transformat mai mult într-o regretabilă povară (sau repetabilă povară, ca să-l citez pe Adrian Păunescu), inclusiv cu acele calificări mai degrabă accidentale la turneele finale din 2008 și 2016. E echipa de tineret, așa cum o știm cu toții, căci chestia asta cu ”Under 21” mi se pare prea clișeu corporatist, alături de care a vibrat această țară cum nu-mi amintesc să o fi făcut vreodată. O calificare la un European de tineret, de-a dreptul banală în țările puternic dezvoltate fotbalistic, a fost sărbătorită la noi ca o performanță uriașă. Setea de bucurie, după atâția ani de secetă, a fost atât de mare încât șampania de la final a curs în valuri.

Eram într-o dimineață în studioul Matinalului de la Digisport cu Dan Filoti, alături de Daniel Isăilă, selecționerul de atunci al ”naționalei” de tineret. Al cărui merit în această calificare e incontestabil și mă bucur tare mult că Mirel Rădoi a găsit o cale de a-l scoate în evidență. Abia aflasem adversarii din preliminarii și eram tare sceptici. Portugalia, în primul rând, dar și Elveția, Bosnia ori Țara Galilor nu sunau bine deloc pentru o grupă în care doar prima se califica. L-am compătimit ușor pe Daniel în acea dimineață, l-am ascultat spunând că ”o să încercăm”, că ”n-avem nimic de pierdut”, că ”ne jucăm șansele”, știți, declarații de genul celor ”politically correct”, că doar nu era omul să spună că n-avem nicio șansă și că mai bine nu ne prezentăm.

Un singur lucru mi-a rămas în cap din ce a spus el atunci: ”Vom încerca să creăm o mentalitate acestei echipe, care are un mare avantaj din regula față de tinerii sub 21 de ani impusă de Federația și un mare ajutor din faptul că sunt mulți componenți care joacă deja în străinătate”. Acum, la final de campanie, când sorbim ultimele picături din șampanie, trebuie să observăm că exact aceste două aspecte au fost mari atuuri în mâna celor doi selecționeri.

Am avut și destulă șansă în aceste preliminarii. Conjuncturi favorabile, noroc în anumite meciuri, rezultate din alte partide care ne-au ajutat. Nu cred că trebuie să ne ferim să recunoaștem asta, căci meritele nu sunt absolut deloc diminuate. Am trecut cu bine peste schimbarea de antrenor, care nu-i ușoară, iar aici meritul lui Mirel Rădoi e mai mult decât clar. El a știut să gestioneze această situație, să intervină atât cât a fost necesar, să schimbe unde era nevoie, iar pe ultima turnantă să țină-n frâu emoțiile și să controleze o stare de euforie ce-ar fi putut dărâma tot ce se construise. Vorbim totuși de băieți tineri, unii foarte tineri, care se pot îmbăta ușor cu apă rece până să ajungă la șampanie. Rădoi a imprimat ceva din stilul său de fotbalist, nu neapărat la nivelul gleznei, ci mai ales la nivelul creierului, al mentalului. De acolo pleacă totul, căci glezna primește comanda de la creier.

Pentru mine, Mirel Rădoi e o mare surpriză. Schimbarea lui e evidentă. N-am avut niciun fel de interațiune pe vremea când era fotbalist, era mai degrabă ciufut și părea cam plin de el. Consecință a mediului în care juca și a ideii că presa e inamicul numărul unu pentru el și colegii, idee care din păcate mai există și azi la fosta lui echipă. L-am privit cam sceptic în aventura lui ca antrenor la Steaua, iar consecințele mi s-au părut logice.

L-am descoperit apoi în Franța, la Euro 2016, unde a fost ca analist tv. Și trebuie să recunosc că l-am descoperit, redescoperit mai bine zis, cu mare plăcere. Și pe el ca persoană, dar și ideile lui. Perioada petrecută la Steaua, stresul inutil în care era plasat de un patron care-i mai era și naș, situațiile de multe ori imposibile în care era azvârlit au reprezentat un soi de cură de umilință de care el a avut nevoie. Și, evident, o mare doză de experiență acumulată. Sper să nu mă înșel și să nu fiu luat de val, dar cred că suntem pe cale să avem un antrenor foarte bine pregătit.

Avem în schimb o echipă, ideea e cum procedăm cu ea. Acest turneu final e o mare provocare pentru această generație. Am acoperit ca ziarist de presă scrisă Europeanul din 1998, pe care l-am găzduit. Am comentat și analizat apoi turneele finale din 2011 și 2017, pe care le-a transmis Digisport. N-aș vrea să scot în evidență numele mari plecate la drum de la aceste turnee finale de tineret. Și asta pentru că aceste nume provin în general din țări puternice, Spania, Germania, Anglia, Italia (nu și Franța, căci Franța, surprinzător la ce tineri a propus mereu în fotbal, a ratat aceste Europene de tineret din 2006 încoace). Ci vreau să mă refer la exemple din paliere mai apropiate de noi. Gen Grecia în 1998, rampă de lansare pentru echipa ce va câștiga Europeanul din 2004, la Islanda din 2011 (vedem cu toții unde e acum Islanda, cu care ne distram acum vreo 15 ani), la Elveția din 2011, la Serbia din 2015, eventual la Slovacia și Macedonia din 2017.

Va fi un turneu final ce ar putea schimba multe cariere. Ceea ce aduce după sine câteva întrebări, dar și teme de gândire pentru Mirel Rădoi. De exemplu, ce va face cu Răzvan Marin în primul rând, intrat deja hotărât în rândul ”tricolorilor” mari. Logic ar fi să-l includă în lotul pentru Euro, dar ar fi oarecum nedrept pentru cei care l-au suplinit în ultima parte a preliminariilor. Sunt sigur că Franța nu-i va lua pe Mbappe, Dembele ori Coman, Anglia pe Rashford sau Alexander-Arnold, Italia pe Federico Chiesa sau Belgia pe Tielemans, dar ei au la alt nivel față de România.

În aceeași situație e și Drăguș, dar sunt și alții. Pentru Răzvan Marin, ar fi un prilej excelent de a se afirma, lucru valabil cam pentru toți cei care formează nucleul de bază al lotului. Aici e o altă temă pentru Mirel, să știe cum să-i facă să joace ca o echipă și nu fiecare pentru el, o tentație suficient de mare cu scouterii cluburilor mari prezenți la meciuri. La prețurile care se învârt azi în mercato, tinerii ce vor fi la Euro reprezintă deja o strategie pentru mulți impresari și pentru cluburile puternice.

Ilie Dumitrescu a pariat deja pe această echipă. O vede pătrunsă în semifinale, ceea ce ar însemna automat calificarea la Olimpiadă, ceva cu adevărat extraordinar. Dacă va veni sau nu în ”boxeri” la emisiune, așa cum a promis, după modelul Gary Lineker, nu mă preocupă. La cât a slăbit și la ce regim draconic știu că ține nu mi-e teamă că s-ar face de râs. Dimpotrivă. Mi-ar părea rău însă pentru această generație, ce ar putea să se transforme într-una de aur, așa cum a fost și cea a lui Ilie. O generație care să ne ajută să scăpăm de calcule și să readucă fotbalul nostru la nivelul de acum 20 de ani.

Apropo de asta. Acum 20 de ani selecționata lui Pițurcă se califica în premieră la un astfel de turneu final, pe care, ulterior l-am organizat noi. Atunci însă, acel lot trăia în siajul Generației de Aur, iar grija acelei conduceri a fotbalului românesc pentru el a fost egală cu zero. Din cei 23 de convocați, doar Contra, Lobonț și parțial Cătălin Munteanu au reușit câte ceva în campionatele puternice. Acolo a început declinul fotbalului românesc, corelat cu imensul ghinion din ”dubla” cu Slovenia. Aș vrea să cred că actuala conducere a Federației va avea ceva mai multă grijă, fie și pentru faptul că e implicat acolo un fost jurnalist, care a trăit ca și mine bucuriile și apoi alunecarea spre derizoriul din ziua de azi.