Steaua lui Costel Gâlcă

Acum aproape 3 ani - repede mai trece vremea asta, nu-i așa?!! - am avut ocazia să stau preț de câteva ceasuri de vorbă cu Costel Gâlcă. Eram la Barcelona, fusesem la Supercupa Spaniei, meciul retur, acela câștigat de Barcelona lui Guardiola cu 3-2, cu golul marcat de Messi în ultimele minute ale partidei, după ce Realul lui Mourinho refăcuse un 2-0 al catalanilor. Costel a fost invitatul nostru atunci. Locuia în Spania și a venit cu mașina, chit că drumul de la Almeria, unde stătea, până la Barcelona nu-i deloc simplu, nici măcar pe autostrăzile lor.

Am vorbit de toate, până spre dimineață. 95 la sută despre fotbal, normal. Era extrem de cald, iar discuția a început pe terasa hotelului la care stăteam, undeva pe Avenida Diagonal, aproape de stadionul Camp Nou, și a continuat în camera lui Costel, în momentul în care ospătarii au decis să ne evacueze. Mi-a plăcut tare mult felul în care înțelegea fotbalul, dar mai ales felul în care-și vedea continuată cariera. Ne cunoșteam de pe vremea când era jucător activ, dar destul de vag, căci a făcut parte din acea categorie de fotbaliști introvertiți, care vorbeau rar cu ziariștii și aveau puțini amici în rândul presei. Undeva opusul lui Gică Craioveanu, dacă vreți, care are numai prieteni și ar vorbi cu toată lumea, dacă ar avea timp. Gâlcă era în grup cu Adrian Ilie, cu Filipescu, cu Gabi Popescu, aceleași caractere ca și el, de altfel despre ceilalți avem extrem de puține vești de când au abandonat fotbalul, foarte rar, spre deloc, au apărut în știri de presă.

L-am întrebat atunci dacă nu-l tentează o revenire în România. Căzusem de acord că în Spania era foarte greu să prindă o bancă tehnică, fie ea și-n a doua divizie, în ciuda anilor mulți pe care-i petrecuse în fotbalul lor. Era destul de rezervat față de o întoarcere acasă. Se gândea la familie, la copii mai ales (pentru cine nu știe, are tripleți), care se născuseră în Spania și pentru care, încă mici fiind, o acomodare ar fi fost mai dificilă. Mi-a plăcut însă cum punea problema. Spunea că ar mai vrea mai întîi să învețe meserie, nu să se arunce direct la o echipă, iar asta se poate face cel mai bine la copii și juniori. ”Sunt încă mici și te ascultă mai ușor, iar tu îți poți da seama dacă ideile tale sunt bune ori nu”, îmi explica. M-am bucurat apoi când am auzit că a preluat reprezentativa sub 17 ani a României. Mi se părea și mi se pare în continuare că de asta are nevoie fotbalul românesc, de oameni cu entuziasm, dornici să lucreze cu copii și capabili să le transmită ceva acestora.

Era, și cred că este și acum, admirator al stilului 4-3-3 ofensiv. Era la modă în acel an, Barcelona abia câștigase Champions League și dăduse o reprezentație de fotbal pe ”Wembley”, în fața lui Manchester United. Nu cred că și-a schimbat opțiunea, iar asta mi se pare un câștig pentru Steaua. Era foarte preocupat de cum funcționează acest sistem, în timpul meciului și-a notat foarte multe lucruri, observații pe care de la televizor nu le poți face. Acum vreo două luni, am vrut să-l invit la Euro Fotbal, la un meci de Champions League, la una dintre semifinale. Mi-a răspuns că nu poate veni, deși era în București, pentru că e în cantonament cu echipa. Chit că meciul și emisiunea erau seara, mi-a argumentat: ”Ce-ar zice copii ăștia dacă eu aș pleca la televizor și pe ei i-aș lăsa în camere. Prefer să-i strâng pe toți și să vedem meciurile împreună, să mai învățăm cu toții câte ceva”.

Mi s-a părut remarcabil. Într-o vreme în care mulți abia așteaptă să se vadă la televizor, el a preferat să stea cu echipa. E un mod de a gândi care, sper, îi va convinge pe suporterii steliști, în rândul cărora am sesizat destul de mult scepticism față de această numire, că noul antrenor al campioanei României e un profesionist.

Nu știu acum dacă va avea succes. Nimeni nu știe. Nici când a fost numit Reghe n-a știut nimeni, ba chiar destul de mulți au crezut că aventura acestuia nu va dura mai mult de două luni. Și a durat doi ani. De ce s-a întrerupt, nu e treaba mea să aflu, până la urmă deciziile legate de viața personală sunt ale fiecăruia în parte. Nimeni n-a știut că Guardiola va avea succes la Barcelona, atunci când a fost numit, și a avut, nimeni n-a crezut că Mourinho nu va avea succes la Real Madrid, atunci când a fost numit, și nu prea a avut. Fotbalul e până la urmă o loterie, există o doză de noroc ce-ți poate decide destinul.

Cred însă că Gâlcă e pregătit pentru această nouă postură. E părerea mea, poate un pic subiectivă, dar am motivele mele. Sper că Steaua e pregătită pentru noul său antrenor. Când spun Steaua mă refer la tot ce reprezintă acest brand, inclusiv suporterii. Va fi ceva mai multă liniște, ceva mai puțină expunere mediatică, dar asta nu e neapărat rău după o perioadă în care prezența în mass-media a fost de multe ori exagerată și cu ușoare momente de derapaj în limbajul prestat. Costel Gâlcă nu e un tip care să agreeze discuțiile televizate, el preferă să vadă un meci de fotbal, fie el și-n reluare, tot are ceva de învățat de acolo. Nici nu va da așa ușor cu sticlele de apă de pământ în timpul meciurilor, mai ales că nu cred să fi semnat încă vreun contract de publicitate cu vreo marcă de profil.

Problemele la Steaua nu țin, astăzi, de antrenor. Ci de altceva. Dacă ar fi cineva curios să cerceteze, teamă mi-e că ar descoperi că și pe la Steaua cuvântul ”insolvență” bate pe la uși, la fel cum vântul bate prin conturi, iar cuvântul ”datorie” e prezent zilnic în vocabularul fotbaliștilor. Aici e problema, nu la experiența ori lipsa de experiență a antrenorului.

Steaua lui Costel Gâlcă, a antrenorului Costel Gâlcă, e abia la început. Ar fi bine să crească, astfel încât să avem încă un antrenor capabil, căci nu cred că-i rău. Steaua lui Costel Gâlcă e însă o campioană aflată, paradoxal, în situația unei echipe ce trebuie să facă o revoluție, deși, tocmai pentru că e campioană, parcă n-ar fi cazul. Steaua lui Costel Gâlcă e într-o situație cu dublă ieșire: spre progres sau spre regres. E o poarta dublă, rămâne de văzut dacă va fi poarta albă ori nu.