Simeone merge mai departe
16.03.2016, 15:10Inițial, titlul era ”Atletico merge mai departe”, dar a înlocui subiectul nu aduce o mare diferență. Fiindcă, așa cum am mai spus de foarte multe ori, acest Atletico înseamnă aproape în totalitate Diego Simeone. E creația lui, e filozofia lui în joc, deci sunt rezultatele lui. Ale lui și ale acestor fani de pe ”Vicente Calderon”, care trăiesc fiecare partidă la cote maxime, ca pe o finală. Stă în ADN-ul lui Simeone să nu obțină nimic simplu. Nici pe teren, pe vremea când era jucător, n-a făcut-o, nici acum, ca antrenor n-o face. O singură întrebare îmi persistă în minte: ce se va întâmpla cu această echipă atunci când Cholo va decide să plece? Sunt convins, nimeni de la Atletico nu-l va invita s-o facă, el va decide când va simți că a venit timpul. Acela va fi adevăratul moment de cotitură pe ”Calderon”.
N-o să știm niciodată ce a vrut Simeone să-i spună lui Jan Oblak înainte de penalty-ul ratat de Narsingh. Striga la el din toți rărunchii, dar slovenul, probabil mult prea concentrat în ceea ce urma, nu-l auzea. E greu totuși să-i dai indicații unui portar la un penalty. Probabil că voia să-i insufle o doză de curaj, un soi de injecție morală, căci se vedea că e ușor decepționat. Se vedea din felul în care a reacționat, mai bine zis nu reacționat, la ultima lovitură a olandezilor, cea a lui Arias. Părea resemnat și poate că asta căuta să schimbe Simeone. Nu i-a ieșit conexiunea directă cu Oblak și, ușor deznădăjduit, s-a îndreptat către spectatori cu deja celebrul său gest de șef de galerie, pe care-l face de fiecare dată când simte că e nevoie ca al 12-lea jucător să-și facă simțită prezența. Publicul a înțeles mesajul, decibelii au crescut, presiunea a crescut, iar Narsingh a ratat. A vrut să bată sus, la siguranță, și a ratat. Apoi Juanfran a marcat și așa s-a scris istoria unei stranii optimi de finală.
Un scurt detaliu. Am spus întotdeauna că-n această competiție, mai ales în faza eliminatorie, detaliile fac diferența. Phillip Cocu, altfel un nume despre care cred că vom mai auzi în viitor, face o schimbare cel puțin bizară. Era minutul 118, jocul se îndrepta clar spre penalty-urile de departajare, iar Cocu îl scoate pe Luuk De Jong, specialistul PSV-ului în materie de lovituri de la 11 metri, și-l bagă pe Luciano Narsingh. Revedeți, dacă puteți, acest moment decisiv. Narsingh parcă se grăbește să bată, ca și cum ar vrea să scape de o corvoadă. Anxietatea îl cucerise. Ce s-ar fi întâmplat dacă nu se făcea această înlocuire din nou n-o să știm niciodată. Ce știm e că Narsingh a ratat.
Imediat după ce Juanfran a transformat penalty-ul decisiv, cineva se întreba cum ar fi fost privită pe ”Bernabeu” sau pe ”Camp Nou” o astfel de partidă. O partidă începută după 0-0 în tur, cu un rival clar inferior, tranșată doar după loviturile de departajare. Probabil că, pe ”Bernabeu” sau pe ”Camp Nou”, bucuria de moment ar fi fost repede înlocuită de critici, de analize, ba chiar ar fi fost privită cu oarece răceală. Pe ”Calderon” s-a sărbătorit ca o mare victorie și asta pentru că fanii lui Atletico sunt prea mulțumiți de ceea ce trăiesc acum ca să mai aibă timp de critici. E limpede, Atletico nu e cea mai estetică trupă din lume, nu are cei mai buni fotbaliști din lume, poate nici pe cel mai bun antrenor din lume, dar e o echipă care-și dă sufletul pe teren, care are curaj, caracter, care-i alimentează cu argumente pe cei ce încă mai cred că nu doar banii contează în fotbal, că se poate face performanță și fără resurse astronomice, că sportul ăsta e totuși o dispută între 11 bărbați nu între conturile din bancă. Atletico e o echipă în adevăratul sens al cuvântului, care poate avea seri proaste, precum cea de marți, dar care nu cedează, iar dacă e să moară, moare-n picioare, nu în genunchi.
Atletico n-a făcut cel mai bun meci posibil cu PSV. Și când spun Atletico mă gândesc și la Simeone. Sau, mai bine zis, încep cu Simeone. Mi s-a părut că Phillip Cocu l-a surprins pe Cholo aducându-l fix pe terenul care nu-i place. Obligându-l să atace, să creeze, să desfacă o apărare cu 3 fundași centrali, inovația lui Cocu pentru acest duel. Olandezul i-a servit argentinianului fix un platou cu ingredientele sale favorite, dar i-a luat furculița și cuțitul. Atletico nu e echipa care să atace, nu e creată pentru asta, succesele sale vin din altă tactică. Dacă eram la șah, Simeone ar fi solicitat remiza, doar că aici nu se putea. Iar Cholo, conștient că are în față un rival ce-l poate învinge chiar cu armele lui, a gândit în stilul său, iar în minutul 75 l-a scos pe Ferreira Carrasco și l-a introdus pe Kranevitter. Nu pe Vietto, nu pe Angel Correa, pe Kranevitter, un mijlocaș defensiv pur. Imaginați-vă, apropo de întrebarea de mai sus, o schimbare identică făcută de Zidane sau Luis Enrique la un meci al Realului sau Barcelonei, în aceleași condiții! Imaginea îngheață, ca la o transmisie proastă, e greu de crezut, nu-i așa, că s-ar putea produce!
Atletico merge mai departe, dar, după cele văzute ieri, înclin să cred că Simeone și-ar dori o tragere la sorți mai potrivnică decât cea din ”optimi”. Cred că Wolfsburg și Benfica, adversari pe care apriori și-i doresc toți, n-ar fi cel mai bun lucru. Acest Atletico are nevoie de rivali puternici, pentru că atunci devine și el puternic.