Semifinala lui Dani Alves

Vă propun să începem altfel acest text. Mai ales că e greu de analizat o calificare anunțată încă din prima manșă și e complicat să tragi concluzii în condițiile în care tot ce era important s-a scris după meciul tur. Vă propun așadar pentru început o declarație: ”În acest moment, există cluburi în Europa care, din punct de vedere economic, sunt imposibil de ajuns. Plecând de la această realitate, a vedea o echipă din Italia ajungând în în următorii ani într-o finală de Champions League mi se pare foarte, foarte, foarte greu”. Probabil că puțini își mai amintesc cine a fost cel care a spus aceste cuvinte, în decembrie 2013 și cred că multora nici nu le trece prin cap cine ar putea fi autorul. Reamintesc, suntem în decembrie 2013. Ei bine, cel care a gândit astfel, la acea dată era antrenor la Juventus. Da, da, este chiar Antonio Conte, care avea să și trădeze ”Bătrâna Doamnă” câteva luni mai târziu, motivația acelui divorț având la bază tocmai aceste idei.

De ce am ales să încep cu această întoarcere în timp? Pentru a demonstra, dacă mai era nevoie, că fotbalul de azi nu înseamnă doar bani, ci și proiecte foarte bine puse la punct, strategii și idei constructive, plus foarte multă ambiție. Dar și pentru a demonstra că oricine, chiar și antrenorii foarte buni, au momente în care se păcălesc. Antonio Conte n-a crezut în acel Juve, poate o fi fost și o încercare de a forța mâna conducerii, plus un soi de răsfăț, cert e că realitatea l-a contrazis brutal în câteva luni. Căci Juve, să nu uităm asta, a ajuns în finala Ligii Campionilor și în 2015, iar în sezonul imediat următor s-a văzut scoasă din cursă de Bayern-ul lui Guardiola la capătul unei duble manșe cu multe detalii bizare ce s-au aliniat în dreptul grupării bavareze. Adus în locul lui Conte mai degrabă pentru că altă soluție nu exista la acel moment, Massimiliano Allegri s-a dovedit complementul perfect pentru o societate care dă senzația că face totul conform unui plan bine structurat și că nu lasă nimic la voia întâmplării. Aici intră și transferul lui Higuain, dar și aducerea lui Dani Alves. Unul a venit pe o sumă record și s-a vrut o lovitură de forță, celălalt a venit gratis și s-a dorit prin el implementarea în vestiar a unuia care știe perfect cum e să câștigi Champions League. Și cred că semifinala, înțelegând aici ansamblul dublei manșe, a fost a celor trei.

L-am ales totuși pe Dani Alves pentru titlu. Mi se pare că merită cel mai mult. Despre Allegri am scris de multe ori pe acest blog, inclusiv la meciul tur când i-am elogiat strategia. Despre Higuain de asemenea, chit că mie mi se pare că Pipita încă nu e la nivelul brutal arătat la Napoli. Despre Dani Alves s-a vorbit puțin în aceste luni de când îmbracă tricoul lui Juve. De fapt, mai toată cariera lui a fost o continuă dispută între el și cei care-l criticau. S-a spus despre Dani Alves că nu știe să se apere, că e haotic din punct de vedere tactic, că e de multe ori superficial, că nu prea știe să centreze, că nu prea dă goluri, mai apoi s-a zis că e cam bătrân pentru fotbalul plin de încărcătură fizică al acestor timpuri. Dani Alves le-a răspuns tuturor prin stilul său exuberant, molipsitor pe alocuri și mereu a știut cum să iasă din încurcături. În dreptul său stă o vitrină de trofee cum nici Messi sau Cristiano Ronaldo nu au, dar și un fotbal la fel de generos ca și caracterul său. Barcelona a vrut să scape de el încă din 2015, iar acum îl regretă, căci a privi pe cineva doar plecând de la anii din buletin e cea mai mare eroare posibilă.

Revenind la meciul de marți, l-am regăsit pe Allegri cel conservator. Dacă în ”dubla” cu Barcelona n-a avut nicio reținere să joace cu Dani Alves și Cuadrado în același timp, într-o formulă pe care mulți au considerat-o sinucigașă, contra lui Monaco n-a mai vrut să riște nimic. Nu știu dacă-n opinia lui Allegri ofensiva monegască e mai periculoasă decât cea catalană, cert e că în ambele manșe a tratat-o cu mai mult respect. La Torino, față de Monte Carlo, a revenit Khedira, dar cum neamțul s-a accidentat după câteva minute practic a fost aceeași echipă. De partea cealaltă, neavând altă soluție, Leonardo Jardim a fost nevoit să reacționeze și să schimbe așezarea sa obișnuită. A renunțat la Fabinho și a pus în teren un soi de 4-1-4-1 ce se transforma în 3-4-1-2 atunci când Monaco avea mingea, cu Raggi devenind al treilea fundaș central. Jardim și-ar fi dorit să surprindă încă din start și a fost curajos, solicitându-le alor săi un pressing extrem de sus și suficient de agresiv. Problema a fost că după minutele inițiale de ușoară surpriză, Juventus s-a redresat și a citit perfect riscurile la care se supune adversarul. Devenită o echipă extrem de lungă, Monaco a fost o pradă din ce în ce mai ușoară în mâna experimentaților torinezi. Mai ales că zona cea mai nesigură a italienilor, cea în care activau Marchisio și Pjanic, prea puțin aplecați spre faza defensivă, n-a fost aproape deloc pusă la încercare, Mbappe dedicându-se mai mereu acțiunilor în flanc, în locul unor diagonale spre zona centrală. Pe măsură ce minutele treceau, ”Bătrâna Doamnă” se simțea din ce în ce mai comodă într-un teritoriu pe care-l cunoștea perfect, iar deznodământul a fost până la urmă cel așteptat.

Ce se va întâmpla cu Monaco la finalul acestui sezon e o chestiune care-i preocupă pe mulți. Probabil va fi campioană a Franței, ceea ce este o realizare excepțională. Apoi încep semnele de întrebare. Va rămâne Jardim? Va fi păstrat Mbappe? Ce se va întâmpla cu Falcao, Fabinho, Bernardo Silva, Mendy și ceilalți jucători în jurul cărora roiesc acum ofertele? Va ceda finanțatorul rus tentației de a vinde la preț mare sau va căuta să ducă mai departe proiectul? La toate aceste întrebări vom afla în curând răspunsul. Cert e că Monaco din acest sezon poate fi pusă fără teamă alături de Leicester din sezonul trecut în categoria celor mai frumoase povești fotbalistice ale unui secol în care se părea că banii vor face mereu diferența.
Cât despre Juventus, va ajunge la Cardiff cu o altă poziționare față de Berlin 2015. Atunci a îmbrăcat tricoul de victimă sigură, acum are pregătit costumul de elită. În dreptul lui Massimiliano Allegri stă acum cea mai dificilă misiune din întreaga lui carieră: aceea de a schimba dinamica unei echipe care a ajuns de 8 ori în finale de C1 și a câștigat doar două. Probabil că-n față îi va sta Real Madrid, club cu o dinamică exact contrarie când vine vorba de finale și de cea mai importantă competiție fotbalistică la nivel de club. Modelul lui Dani Alves e însă cel mai nimerit atunci când vine vorba de mobilizare. El a fost în stare să-și rescrie istoria personală, iar Juventus, cu al său plan atât de bine pus la punct, îi poate urma exemplul.