Sampaoli și omul în plus al "Bătrânei Doamne"

Juventus s-a dus la Sevilla cu două probleme. Un joc care nu a funcționat întotdeauna în acest sezon, mai ales în Serie A, unde diferența de valoare dintre lider și restul plutonului e vizibilă și nu cred că mai trebuie argumentată, dar și serioase probleme de efectiv. Perechea de atacanți cu care Juve visează să cucerească Europa nu era funcțională, din apărarea cu care Juve visează să reziste în fața oricărui asalt continental lipseau două piese de bază, plus că latura creativă de la mijlocul terenului încă nu se exprimă foarte coerent, Marchisio fiind încă în perioada de acumulări după teribila accidentare din primăvară. Din aceste două probleme putea deriva o a treia, importantă în felul ei, pierderea primului loc în grupă și calificarea în primăvară de pe poziția secundă, cu dezavantajele clare ce decurg din această situație, posibil adversar tare după tragerea la sorți și meciul retur departe de Torino.

FC Sevilla nu mai e demult o echipă oarecare. Trei trofee Europa League la rând au transformat-o într-un grande. Iar pe ”Sanchez Pizjuan” e greu de jucat și, mai ales, de câștigat. Și totuși Juventus a făcut-o, ceea ce aduce în dreptul ”Bătrânei Doamne” o etichetă de favorită a acestei ediții de Champions League. Nu știu exact a câta favorită (eu unul o văd după tripleta Real, Barcelona, Bayern, dar și după Atletico și City, e însă doar părerea mea și nu pretind că alții n-ar putea avea altă opinie), căci pe drumul spre cucerirea trofeului pot apărea diverse situații, conjuncturi, trasee favorabile și multe detalii care fac diferența. Dar Juve e acolo, contează, iar victoria obținută marți întărește această idee. Chit că jocul din nou n-a funcționat în multe momente, Juventus a știut să profite de conjuncturi, a plecat cu punctele și a antamat primul loc în grupă. Ceea ce era, apriori, obiectivul.

Sevilla se poate plânge de conjunctură. Căci scenariul partidei a avut două acte, cu interpretări diferite. Până în minutul 35 și după minutul 35, această din urmă perioadă fiind, la rândul ei împărțită în două subcategorii, până la golul lui Bonucci și după golul lui Bonucci. Primul act a arătat nu doar o Sevilla foarte tare, ci și un Jorge Sampaoli extrem de versatil, alternând sistemul de joc în funcție de cine avea mingea, 3-5-2 pe posesie, 4-4-2 pe atacurile torinezilor. Cu Iborra lângă N Zonzi, pentru un plus de forță la mijlocul terenului, și cu Franco Vasquez lângă Vietto, sprijiniți de Vitolo. Senzațiile pe care le-au trăit fanii lui Juve în această perioadă pesemne că n-au fost deloc bune, căci campioana Italiei dădea senzația că nu poate face nimic în fața unui adversar atât de dinamic. A venit însă momentul eliminării lui Franco Vasquez, urmat aproape imediat de penalty-ul scos de Bonucci, două decizii discutabile ale arbitrului Clattenburg, pe care am dubii că le-ar fi luat într-un meci din Premier League. 

De-aici încolo, cu un om mai puțin, dar știind că egalul poate fi un rezultat valabil, Sampaoli, eliminat și el, a schimbat registrul, încercând să apere acest rezultat. Cu accente eroice uneori, căci jocul lui Juve creștea pe măsură ce scădea capacitatea de efort a gazdelor, Sevilla rezista, deși, o decizie totuși bizară, tehnicianul argentinian n-a făcut și a treia schimbare. A venit însă golul lui Bonucci, pe faza a doua, apropo de ce spusese Gică Hagi cu o zi înainte, căci are și faza asta a doua importanța ei, apoi totul s-a năruit pentru Sevilla, care a luat și golul 3 de la Mandzukic, pe un contraatac în care croatul putea foarte bine să-i paseze lui Moise Kean, dar în care a preferat să finalizeze el. Iar acum, pentru Sampaoli și ai săi urmează un examen de maturitate la Lyon, care se califică dacă bate cu 2-0. În Liga Campionilor, distanța de la a fi pe locul 1 și a fi eliminată din competiție e uneori foarte scurtă.

Două vorbe și despre alte partide ale serii de marți. N-o să mă refer prea mult la ceea ce s-a întâmplat la Dortmund. Acolo a fost o nebunie, nu un meci de fotbal și pe cât de mult a plăcut spectacolul unora, sunt convins că Thomas Tuchel nu prea are multe motive de satisfacție, dincolo de cele 8 goluri marcate și de reîntoarcerea la fotbal a acestui mare ghinionist care este Reus. Când iei 4 goluri acasă de la Legia Varșovia înseamnă că anumite lucruri nu funcționează, în special la nivel de concentrare, iar asta pentru o echipă care-și propune obiective îndrăznețe în acest sezon, ca Borussia, e mai degrabă inacceptabil.

Real Madrid și-a făcut temele la Lisabona, dar a și plătit nota de plată a efortului de pe ”Calderon”, de sâmbătă seară. Ca și-n cazul lui Juve, a beneficiat de anumite detalii și a profitat de conjuncturi. Dar, mai ales, a profitat de valoarea individuală a jucătorilor. Pe acest blog, analizând victoria din fața lui Atletico, scriam deunăzi că problema lui Zidane și a jucătorilor săi apare în meciuri de mai mică încărcătură. Și-așa s-a întâmplat, pe fondul relaxării, a oboselii, a lipsei de ritm, explicabilă, din partea lui Modric și a accidentării lui Bale (ar putea lipsi în Clasico) Sporting fiind foarte aproape să producă surpriza, în inferioritate numerică, și să dea o mână de ajutor Borussiei în tentativa de a prinde locul 1 în grupă. 
Tottenham se desparte de Champions League, ceea ce e una din surprizele toamnei, căci londonezii n-au avut parte de o grupă cine știe ce complicată.

Dar au pierdut de două ori în fața unui AS Monaco ce nu va fi ușor de eliminat în ”optimi”, pe fondul unor prestații identice cu ale altor grupări din Premier League în competițiile continentale. Pochettino a părut cu gândul mai mult la duelul cu Chelsea de sâmbătă, căci altfel nu-mi explic lăsarea pe banca de rezerve a lui Vertonghen, Erikssen și Walker, ca și introducerea unor oameni cu mai puțină experiență la acest nivel, precum Wimmer, Winks sau Trippier. La ce i-a folosit această tactică lui Pochettino vom vedea cu Chelsea, dar mai ales la finalul sezonului, unul de la care Tottenham avea destule pretenții.