Să nu ne așteptăm la daruri de la greci

Se spune că e bine să te temi de greci chiar și atunci când îți fac daruri. Nu știu eu astăzi ce daruri ne-au pregătit nouă grecii, dar presimt că multă lume le așteaptă. Și asta nu e bine. Grecii vin la București ca ocupantă a ultimului loc, fără absolut nici o șansă de calificare, fără nici un fel de stres referitor la partida de pe Arena Națională. Dar știm cu toții că nu-s o echipă de ultimul loc, așa cum știm cu toții că locul pe care echipa României îl ocupă în acel straniu clasament FIFA e departe de realitate. Știm cu toții că Grecia era cea mai bună echipă a grupei la momentul tragerii la sorți, știm cu toții că ne poate bate aici la București, chit că n-a mai făcut-o de ani buni. Tocmai pentru că știm asta, aș vrea să nu ne așteptăm la daruri de la greci. Dacă o fi să le primim, binevenite să fie, dar mai bine să nu credem în Moș Crăciun și să încercăm să îmbrăcăm chiar noi haina lui.

De fapt, dacă stau să mă gândesc, nu mi-e așa teamă de greci cât mi-e teamă de noi. Mi-e teamă de felul nostru de-a fi. Mi-e teamă de neștiința noastră de a gestiona momentele de euforie. Iar acum, ar putea să fie un asemenea moment.  Mi-e teamă de obiceiul nostru de a merge la egalul care nu ne e suficient, dar tot e mai bun ca un eșec. Mi-e teamă să nu pățim așa cum am pățit de atâtea ori, să ne trezim că ne ducem la fund în apropierea malului după ce am făcut eforturi să ne menținem la suprafață.

Mi-e teamă de tot ce înseamnă tradiția acestui colț de lume. Tradiția de fi mereu aproape și în același timp mereu departe. Tradiția de a atinge gloria cu un deget și a o scăpa printre celelalte. Tradiția de a sărbători o finală de Cupa Davis pierdută ca și cum ar fi câștigată. Tradiția de a uita de o finală a Cupei Campionilor câștigată, ca și cum ar fi una pierdută. Tradiția de a fi cu un pas și jumătate într-o semifinală de campionat mondial și a pierde poate cea mai mare oportunitate din istorie. Tradiția de nu putea reface niciodată un handicap. Tradiția de a lua totul la mișto atunci când nu e cazul și de a discuta serios atunci când e momentul zîmbetelor. Tradiția de fi împotrivă, fără să știm de ce. 

Ne-ar prinde tare bine o calificare. Înainte ni le doream și le obțineam facil. Apoi am început să nu le mai obținem, iar de dorit ne doream să ajungem măcar la baraje. Să simțim că putem conta. Chiar dacă ar fi fost să pierdem acele baraje.    Am fi vrut să retrăim măcar acele momente de colosală tristeţe, de după Suedia, Slovenia ori Copenhaga. Am fi vrut să plângem, dar să avem după ce plânge.  Am fi vrut să fim furioşi, dar nu pe neputinţa noastră,  am fi vrut  să putem să dăm vina pe ghinion, pe arbitru, pe teren, pe vreme, să credem că sunt responsabile de eşecul nostru. Am fi vrut să trimitem din nou zeci de mii de mailuri unui arbitru, aşa cum am făcut cu Urs Meier, să plângem alături de Contra, ca după Slovenia, să ne rugăm alături de Iordănescu, ca la Copenhaga, să fim alături de Hagi la primul său eşec ca antrenor.  Am fi vrut să contăm.

Acum suntem aproape. Dar tot e ceva ce nu ne convine. Acum nu mai vrem baraj, nici calificarea nu ne mai mulțumește. Acum vrem s-o facem cu stil, estetic. Ca Germania, ca Spania, ca Olanda. Ah, nu, ca Olanda nu, cãci se pare cã nu întotdeauna stilul aduce calificãri.   Avem un mod ciudat de a privi lucrurile. Avem tendința de a ne crede mai tari decât suntem în realitate. Avem tendința de a crede cã fotbalul românesc e în continuare cel reprezentat de Generația de Aur. Vedeți la ce echipe evoluau cei din acea generație și care era greutatea lor la acele echipe.  Identificați apoi numele pe care le propunem azi la export, echipele la care joacã fiecare dintre ei și rolul lor în aceste echipe. Și veți avea panorama completã a vremurilor de azi. Dintr-o eroare, inițial am scris ”panarama”, apoi am șters și am corectat, dar cred cã poate fi lãsatã și aceastã varianta, ”panarama completã a vremurilor de azi”. Timpurile alea s-au dus, mai degrabã au fost un accident fericit în istoria plinã de eșecuri pe care o are fotbalul românesc. Acea generație e o excepție și nu cred cã se va mai repeta vreodatã. De acord, din vina celor care au gestionat fotbalul românesc în toatã aceastã perioadã și n-au știut, nu i-a interesat sau n-au vrut sã profite de emulația ce se crease în jurul acestui sport dupã Mondialul din 1994. Dacã în 1994, hai sã zicem în în 1998, hai sã zicem în 2002 începeam un program precum cel al belgienilor, poate cã aveam și noi jucãtori apropiați de cei din 1994. Vârfurile fotbalului nostru n-au fãcut alceva decât sã guverneze o mocirlã plinã de furtișaguri, mârșãvii și mârlãnii, din care nu se putea naște nimic notabil.

Nu mi-a plăcut niciodată Pițurcă. L-am considerat mereu un urechist, mai aplecat spre tertipuri de cazino fotbalistic decât spre latura tactică. Nu-mi place în mod deosebit nici actuala aglomerație de antrenori de pe banca echipei naționale. Îl iubesc pe Iordănescu pentru 1994, îl admir pe Viorel Moldovan pentru golurile sale ce ne-au adus atâtea bucurii, îi respect pe Badea și Isăilă pentru felul în care-și fac meseria. Mi se pare doar că formula de azi seamănă cu acele comisii pe care le mai instituie Parlamentul spre a rezolva cine știe ce temă și care, evident, nu rezolvă nimic. Dar dacă ei ne vor duce în Franța, înseamnă că a fost o idee bună. 

Hai să ne calificăm noi mai întâi la Euro și abia apoi să ne facem probleme despre cum ne vom descurca pe-acolo.