Probleme în paradis

Ce ușoară e calea de la euforie la incertitudine! Și ce lesne se poate face o trecere între încredere și anxietate! Ca o stare de spirit ce este, fotbalul ne oferă frecvent astfel de situații. Atunci când crezi că ai toate răspunsurile, vine viața și-ți schimbă întrebările. Chestia asta n-a zis-o un om de sport, ci unul din muzică, Bob Marley. Ce l-a făcut pe el să-și dea seama de acest adevăr nu știu, ceea ce știu în acest moment este că Zinedine Zidane a redescoperit că a da verdicte în fotbal este echivalent cu o sinucidere.

Real Madrid a trăit în stratosferă după succesul de la Cardiff. Faptul că a obținut acea performanță pe care nimeni înainte n-o obținuse în istoria acestei fabuloase competiții care e Champions League i-a permis lui Zidane și alor săi să creadă că au îmbrăcat deja armura invincibililor. Poate lui Zidane mai puțin, căci el a trăit ca fotbalist măcar în două situații astfel de momente. Îmi vin în minte doar finala Ligii cu Dortmund, pe când era la Juve, pierdută deși puțini dădeau vreo șansă Borussiei lui Hitzfeld în fața unei ”Bătrâne Doamne” extrem de cochetă, cu Lippi pe bancă și cu Zidane și Del Piero într-o formă de zile mari. Dar și momentul Realului ”galactic”, din care Zizou făcea parte, alături de alte Baloane de Aur, învins în 2004 de o Valencia muncitorească, avându-l pe truditorul Rafa Benitez ca antrenor. În fotbal, ceea ce azi pare roșu aprins, mâine poate deveni negru, dar atenție, poimâine poate redeveni roz, asta pentru cei care cred că sezonul actual va fi unul al dezastrelor pentru Real Madrid.

Real Madrid a trăit așadar în stratosfera senzațiilor pozitive după Cardiff și n-a luat în seamă unele semnale din perioada de pregătire din vară. Supercupa Spaniei n-a ajutat deloc la coborârea în zonele cu aer normal, căci dublu succes în fața unei Barcelona ce sângera profund după rana plecării lui Neymar a menținut senzația că vom avea o defilare majestuoasă a Realului în acest sezon de Primera. Mulți au crezut atunci că Real Madrid e cea mai puternică echipă din lume și că plecarea a trei rezerve din zona de atac, Morata, James și Mariano, care împreună au adus în sezonul trecut 36 de goluri și 25 de pase decisive, nu se va simți. Eu cred și acum, chiar dacă am unele mici rezerve, că e cea mai bună echipă din lume, dar nicăieri nu scrie că cele mai puternice echipe din lume nu pot pierde pe teren propriu un meci în fața unei echipe din clasa medie sau nu pot face egal în fața unei nou promovate.

Vor spune unii că e prea devreme pentru concluzii. Foarte corect. Dar în niciun caz nu e prea devreme pentru anumite observații. Real Madrid n-a izbutit totuși să câștige niciun meci pe propriul teren în campionat, deși n-a avut adversari dintr-o altă lume. Ce s-a întâmplat așadar la Madrid în raport cu sezoanele trecute, când astfel de partide erau rezolvate în primul rând de o forță psihică formidabilă, eventual în minutele de final? Să se fi diminuat această forță psihică? Posibil, dar mai degrabă cred că a fost înlocuită cu un păgubos exces de încredere, ceea ce poate fi explicabil, dar și de un soi de stare de anxietate din partea lui Zidane, ceea ce e inexplicabil.

Pe teren propriu, atunci când ostilitatea stadionului advers nu-i mai motivează, băieții lui Zidane au abordat meciurile de parcă ar fi avut în față nu un rival dornic să dea lovitura, ci un majordom obedient, de genul celor care deschid ușa stăpânului fără să uite să se și aplece atunci când acesta trece prin dreptul lor. Și parcă prea convinși că rezolvarea va veni de la sine, prin prisma valorii individuale de care evident că sunt conștienți. Și poate că mai e ceva. Acel dram de noroc care a însoțit Madridul în sezonul trecut în momente punctuale, care ne făcea să spunem la Fotbal European că e și o conjunctură astrală favorabilă grupării ”blanco”, acel dram de șansă așadar pare să se fi urcat în trenul de mare viteză (la ei chiar există, nu e doar un vis ca la noi) cu destinația Catalunya. În aceste prime 5 etape, Barcelona a câștigat partide pe care în sezonul trecut le-ar fi pierdut. Nu știu dacă respectiva conjunctură astrală a schimbat armele, e doar o observație.

Mă întorc la meciul cu Betis de miercuri seară. Și-mi aduc aminte cum Valencia a avut o șansă asemănătoare pe finalul partidei din august, irosită însă de Zaza. Și-mi aduc aminte cum Levante n-a avut curajul sau poate inspirația transmisă de pe bancă de a forța o astfel de surpriză. Înainte de jocuri, televiziunea spaniolă care le produce intră în vestiarul uneia dintre echipe și oferă momente din așa zisa bucătărie internă a unui vestiar. În general nedifuzate pe post, căci atunci e spațiul rezervat publicității, dar din care se pot extrage anumite lucruri ulterior. În paranteză fie spus, se intră în toate vestiarele mai puțin în cele ale Barcelonei și Realului căci, nu-i așa?, zeii nu pot fi deranjați în astfel de momente. Ei bine, în vestiarul lui Betis antrenorul Quique Setien spunea următoarele: ”trebuie să ajungem vii la final! Și atunci vom avea sigur opțiuni”. Ca un tehnician studios ce este (s-a numărat printre cei la care s-a gândit Barcelona pentru înlocuirea lui Luis Enrique, dar și Federația de la Madrid pentru înlocuirea lui Del Bosque), Setien a intuit că se poate ajunge într-o astfel de situație. Și a acționat în consecință, schimbările făcute de el în ultimele minute, când a introdus în teren jucătorii cu experiență și personalitate, fiind o dovadă că avea în minte un astfel de plan.

Antrenorul lui Betis a câștigat clar duelul tactic cu Zidane, lovit din nou de un atac de panică amestecat cu unul de lipsă de personalitate. Un atac de personalitate a avut cu Levante, când a jucat cu Marcelo și Theo Hernandez pe aceeași bandă, făcându-i pe cei doi să nu înțeleagă prea bine ce rol interpretează. Acum a fost o evidentă lipsă de personalitate, neașteptată totuși căci exact cu asta a dominat vestiarul în campionatul trecut. L-a lăsat pe bancă pe Borja Mayoral, deși puștiul făcuse un meci remarcabil la San Sebastian, l-a lăsat pe bancă pe omul momentului, Asensio, iar apoi n-a simțit că trebuie să-i scoată din teren pe Bale și Cristiano, ocoliți de șansă și inspirație (se mai întâmplă, căci sunt oameni, nu roboți) și i-a înlocuit pe Isco și Modric, ultimul în mod clar cel mai bun om al său de până atunci. Atât de mare a fost surprinderea croatului încât nici nu s-a gândit că el va fi cel schimbat și timp de câteva secunde Madridul a fost cu 12 oameni în teren. Iar finalul de meci, cel în care Betis ajunsese ”în viață”, a fost un dezastru tactic, o entropie în care nimeni nu știa ce joacă, Ramos centra din lateral, Casemiro era fundaș central, iar Kroos, deja obosit, fusese lăsat pradă jocului de pase al adversarilor.

Aici simt nevoia unei constatări. Am făcut-o și în timpul partidei. Betis a arătat că se poate juca împotriva acestui Real Madrid ”de tiki taka” și cu mingea jos, pasând și nu bubuind, ieșind cu criteriu din apărare și nu cu degajare. În fond, ce se poate întâmpla? Să pierzi mingea și să primești gol, dar cine poate garanta că în fața unor asemenea fotbaliști precum ai Realului a te betona în apărare e o rețetă de succes?

Această serie proastă nu înseamnă încă mai nimic. Sau n-ar trebui să însemne, deși 7 puncte nu e o diferență chiar mică. Barcelona e departe de a fi o echipă stelară, iar campionatul e lung. Revin însă la Bob Marley. Când crezi că ai toate răspunsurile, vine viața și-ți schimbă întrebările. Zidane trebuie s-o ia acum de la capăt.