O ecuație de tip Mourinho

O confruntare cu Manchester United într-o zi de luni e suficient de inedită pentru două cluburi atât de mari, dar absența din Champions League, motiv de înțepături ironico-dușmănoase către ambele tabere dinspre alți rivali tradiționali, a permis această fereastră. Pe undeva mai bine, căci fiind ferit de concurența altor dueluri care să-ți fure ochii, a putut fi observat mai cu atenție. 

Se aștepta deci cu mult optimism duelul cu Manchester United dinspre ”Anfield”. Motive erau destule, căci traseul lui Liverpool și rezultatele obținute în confruntări cu echipele tari invitau la așa ceva. Dinspre ”Old Trafford” aș zice că mai degrabă era un sentiment de preocupare, căci jocul echipei lui Mourinho încă e departe de a fi definit. Erau însă și fanii lui United conștienți că o partidă bună, dar mai ales un rezultat bun, puteau aduce pentru echipă acea stare de spirit necesară trecerii peste logica perioadă de rodaj dintre jucători și antrenor. Iar ”Anfield” era terenul perfect pentru așa ceva.

Oricum am da-o, oricum ne-am uita la statistici, oricum am privi în urmă. Liverpool și Manchester United sunt dinastiile dominante ale unui fotbal, cel britanic, cu iz de imperiu. Mai întâi a fost Liverpool, apoi a venit United și cine poate să spună cu certitudine astăzi că rolurile nu se vor schimba în viitor. În fotbal certitudinile sunt puține, iar dubiile sunt necesare, pentru că ele dau motivația de a merge înainte pe drumul ales. Manchester United și Liverpool nu și-au împărțit doar epocile de dominație, ci și tragediile, ambele având momente care le-au sporit, prin dramatism, grandoarea.

Paradoxal, succesul în fotbalul englez nu vine din Capitală, Londra fiind oarecum datoare la acest capitol, în ciuda numărului mare de echipe pe care le găzduiește și, pe cale de consecință, a numărului mare de derby-uri pe care le programează, cele mai multe din orice oraș al lumii. Dar despre asta, poate cu altă ocazie.

La două ore de Londra se află Liverpool și Manchester. Despărțite de 60 de kilometri, legate printr-un  cana navigabil ce a stârnit destule discuții și a sporit gelozia dintre locuitori, cele două orașe, fotbalistic vorbind sunt unite de acest duel, care nu e un derby în sensul de dicționar, dar e un derby privind din perspectiva orgoliilor, dușmăniilor chiar, dintre cele două grupări. Plecând de la suporteri, continuând cu antrenorii, terminând cu jucătorii, toți se mobilizează altfel, își recompun forțele, își dublează energiile atunci când se apropie meciul direct.

Un lucru extrem de important deci în context: Nimănui nu-i convine să piardă acest meci.  Niciun eșec nu convine, dar acesta cu atât mai puțin. De aici cred că ar trebui plecat într-o analiză a partidei care, din păcate, nu poate avea mai mult de câteva rânduri. Căci spectacolul a fost sub așteptări, duelul dintre cei doi antrenori, așteptat la rându-i cu mult interes, a părut desprins dintr-o epocă îndepărtată a fotbalului italian, ce se baza pe filozofia ”0-0 rezultatul perfect”. O filozofie ce a avut succes la vremea respectivă, dar care nu prea mai face prozeliți nici măcar în Italia, unde se dau din ce în ce mai multe goluri în ultimul timp. 

Așa cum spune și titlul, a fost o ecuație de tip Mourinho. Pe care Klopp n-a știut s-o rezolve. L-am mai văzut pe tehnicianul portughez punând în scenă astfel de scenarii atunci când simțea nevoia. Iar acum era destul de clar că pentru Manchester United cel mai important era să nu piardă. Astfel că și-a așezat echipa într-un 4-2-3-1 extrem de compact, cu liniile apropiate și cu jucători trimiși în teren special pentru a putea interpreta un astfel de rol. Din nou fără Rooney, al cărui drum la United e din ce în ce mai aproape de capăt, căci vârsta și uzura nu iartă pe nimeni, cât încearcă să nu vadă asta unii admiratori ai lui Wayne. Cu Rushford și Young pe benzi, capabili să facă acele curse tur-retur necesare în planul lui Mou. Și cu Pogba ceva mai avansat, în teorie, căci pe atacurile lui Liverpool francezul cobora alături de Ander Herrera și Fellaini. Și cu Zlatan ușor izolat în față, care-și interpreta, la rându-i, rolul bine știut, mai degrabă de play-maker decât de marcator. Poate că dacă Mourinho l-ar fi introdus pe Rooney în locul lui ar fi reușit să surprindă ceva mai mult pe final, eventual odată cu o intrare a lui Mata, capabil să țină ceva mai mult de minge decât alții.

La spectacolul destul de sărac a contribuit și Liverpool. Nu se poate arunca responsabilitatea doar către Mourinho. ”Cormoranii” mi s-au părut un pic intimidați de ceea ce au în față, iar ultima secvență a meciului, în ultimele secunde din prelungiri, când în locul unei mingi trimise înainte, spre poarta lui De Gea, a fost preferată una înapoi, la siguranță, e elocventă. Parcă jucătorii lui Klopp aveau în față sumele de transfer ale rivalilor și nu pe ei în persoană, altfel e greu de explicat acest ușor complex de inferioritate.

Pe de altă parte, e destul de limpede și faptul că, în general, lui Jurgen Klopp îi plac partidele agitate, electrice, pe contre, unde-și poate pune în aplicare planurile. Așa cum a făcut-o la Borussia împotriva lui Mou, așa cum a făcut-o chiar la Liverpool împotriva lui Mou, în sezonul trecut. Atunci Mourinho a vrut să atace mai mult, juca și acasă, Chelsea deschisese scorul repede, iar contextul era de așa natură. Acum Mourinho n-a prea vrut să atace, iar Klopp n-a găsit nicio soluție la așa ceva. Dominarea teritorială a fost evidentă, dar ocaziile au fost puține, intervențiile lui De Gea fiind de fapt două mari și late, urmare mai degrabă a unor detalii cu aspect de ghinion ale unor jucători de la United. Ritmul a fost impus de United, mai bine zis lipsa ritmului, iar asta i-a influențat pe cei de la Liverpool. Care, e clar, au vrut să câștige partida, nu doar să n-o piardă, ca rivalii, au fost și cei care au avut ocazii, dar nu întotdeauna asta e suficient.