O "bătrână doamnă" cu caracter. Și un Arsenal la fel

Ar merita, cred, făcută o paralelă între ceea ce au reușit marți seară Juventus și Arsenal. Ambele au dat dovadă de un caracter uriaș în această fază a competiției în care nu există milă și-n care orice detaliu contează. De fapt, am tot spus asta, abia acum începe Champions League, cu confruntări de genul ăsta, căci în faza grupelor avem parte de o Ligă a Campionilor, în care au loc și alții. De aici înainte, contează valoarea, dar contează și caracterul. Iar asta s-a văzut în prima oră de pe ”Emirates” și-n ultima jumătate de ceas de pe ”Juventus Stadion”.

O să încep cu Barcelona. Dar, de fapt, o să mă refer mai puțin la Barcelona și mai mult la Arsenal. Căci despre  ACEASTĂ  echipă a Barcelonei puține lucruri noi se mai pot spune. Ar deveni redundant să amintești iar despre ”cei trei tenori”, despre Busquets, despre Iniesta, despre Pique și despre superioritatea pe care ACEASTĂ echipă a Barcelonei o transmite. Nu am întărit degeaba cuvântul ”această”, căci diferența față de precedentele formule de succes din istoria catalanilor vine dintr-o superioritate pe care ACEASTĂ echipă o are, indiferent de situație, conjunctură, formă sau stadion.  Am citit undeva  o caracterizare excepțională a jocului Barcelonei de la Londra: ”echipa asta te bate chiar și atunci când crezi că o poți bate”.

Aș vrea să mă refer la Arsenal. Care, cred, a oferit una dintre cele mai bune prestații din ultimii ani. Conștient că nu poate intra cu Barcelona într-un război al posesiei, Wenger a scos din dulap haina pe care o mai purtase și cu alte ocazii asemănătoare, cu Dortmund, cu Bayern, chiar la unele meciuri din Premier League, de exemplu cu City. Haina  defensivă, sobră, ceva mai puțin colorată, care sigur nu-i place peste măsură alsacianului, adept, știm asta de mai bine de 10 ani, al unui fotbal estetic, agreabil, ofensiv. Scopul scuză mijloacele însă, iar Wenger a înțeles asta . Astfel că am văzut un Arsenal foarte bine așezat pe teren, cu jucători dispuși la orice tip de efort și sacrificiu, căutând să țină aproape liniile și să nu le permită lui Iniesta, Messi, Neymar și Suarez să se desfășoare. În prima repriză, Barcelona n-a tras niciun șut pe poartă, ceea ce nu i se întâmplă foarte des, iar tipica acțiune a catalanilor, din care s-au născut atâtea goluri sau faze periculoase, cu Messi intrând din dreapta în centru și pasând spre stânga, peste apărarea adversă, nu s-a produs niciodată. Semn că ”tunarii” își făcuseră bine temele. 

În analizele de după meci, foarte mulți au observat un lucru care s-ar putea să le foloseească și altora atunci când vor întâlni Barcelona. Pressingul dispus de Wenger nu era atât de agresiv la nivelul portarului sau al fundașilor centrali, cum mai încearcă unii, ci se concentra în principal pe zona lui Busquets, Rakitic și Iniesta. Pe așa numita primă pasă, de unde începe practic totul. Pesemne că Wenger și-a dat seama că e inutil să consumi energie presând un portar și niște fundași care oricum știu să se descurce în astfel de situații și că e mult mai bine să-l tamponezi pe cel care primește prima pasă de la ei. În mare parte, demersul a reușit, dar până la final valoarea a învins.

Arsenal a avut ceva ocazii, una chiar mare, dar nu le-a fructificat. Împotriva Barcelonei, asta devine un păcat fundamental. Căci, mai devreme sau mai târziu, așa cum spuneam mai sus, valoarea tot apare la suprafață. În ziua de azi, realitatea asta e, Arsenal nu are nici un jucător care să-și poată face loc în primul ”11” al Barcelonei. Nici măcar Ozil, căci Rakitic nu prea pare dispus și o dovedește prin prestații, să se dea la o parte prea ușor, nici măcar Cech, cu tot cu intervențiile sale fantastice. Despre Alexis nici nu poate fi vorba, căci se știe bine de ce a plecat el de la Barcelona. Am un mic semn de întrebare în privința lui Hector Bellerin, cu o prestație remarcabilă marți, al cărui viitor cred că e foarte posibil să se intersecteze cu cel al Barcelonei. E catalan, e născut chiar la Barcelona, vine din ”La Masia”, iar trecutele experiențe de acest gen, Fabregas, Pique, Jordi Alba, chiar Aleix Vidal,  sar  în ajutorul acestei opinii.

Barcelona a câștigat, așadar, pentru că are jucători mult mai buni. Luați de exemplu faza golului unu. Mingea trece pe la toți oamenii exponențiali (doar Busquets a lipsit din schemă), pleacă de la Pique, trece pe la Iniesta, ajunge la Neymar, de aici la Suarez, din nou la Neymar și apoi la Messi. Care părea hotărât din start să rezolve acea problemă personală cu Petr Cech, astfel că a făcut-o cu stil, monumental fiind acel control cu talpa, ca la fotbal în sală, acea pauză care l-a aruncat pe Cech și a eliberat spațiul porții. Atunci cred că au înțeles fanii lui Arsenal că totul s-a terminat.
Cine a putut privi cele două partide de marți în paralel, pe două televizioare unul lângă celălalt, a beneficiat de o fantastică posibilitate de a observa ce mult seamănă Barcelona și Bayern ca stil de joc. Ambele aveau posesia, mingea se plimba cu răbdare de la un jucător la altul, ba chiar ambele atacau în aceeași direcție. La un moment dat, în special în prima repriză, căci după pauză s-au mai schimbat lucrurile la Torino, aveai senzația că Iniesta îi va  da mingea  lui Douglas Costa și că, mai apoi, Neymar și Messi vor combina pentru a trage la poarta lui Buffon. Stilul seamănă, dar nu e similar. Are același ADN, dar Guardiola și Luis Enrique au adus, fiecare, completări. Bayern își cheamă aproape tot efectivul în terenul advers, atacă-n haită, în ultimul timp au apărut și acele pase directe, pe stil nemțesc. Barcelona a dezvoltat și o armă a contraatacului letală, pe care Pep nu prea o are.

La Torino, am văzut un Bayern care poate bate pe oricine, dar care și poate lua gol de la oricine. În prima repriză, a fost o demonstrație de forță a bavarezilor, care păreau 15, atât de bine erau dispuși pe teren. În a doua repriză, mai exact în ultima jumătate de oră, am văzut o demonstrație de caracter din partea lui Juve, ce a amintit de marile  trupe  italiene de acum 20 e ani. La 0-2 pe teren propriu multe alte echipe s-ar fi predat, mai ales în fața unei echipe superioare, dar Juventus n-a făcut-o. Și a profitat de slăbiciunile unei apărări încropite pentru un 2-2 final ce lasă loc de speranțe la returul de pe ”Allianz Arena”.

Mergând mai departe cu paralela dintre cele două partide, cred că azi, din mai multe puncte de vedere, Juventus este peste Arsenal. E doar o ipoteză, cu care probabil mulți nu vor fi de acord, la fel cum mulți, poate mai mulți, vor fi. Bayern a jucat 60 de minute grozave cu o defensivă improvizată, formată dintr-un fundaș stânga și un mijlocaș central care a împlinit 21 de ani în februarie și care era doar un jucător de lot (numărul 32 de pe tricou e prima dovadă). Cum ar fi arătat Barcelona pe ”Emirates” într-o formulă cu Dani Alves și Sergi Roberto fundași centrali sau Realul la Roma cu un cuplu Carvajal-Kovacic las pe fiecare să-și dea cu părerea. Plecând cu acest handicap, Bayern a încercat să nu-și lase adversarul să se apropie de zona cu probleme, atrăgându-l în alte dispute, pe alte zone ale terenului. Cu Vidal în locul lui Xabi Alonso (am tot scris că e un demers cât se poate de dificil să ghicești formula de start a lui Guardiola), decizie totuși neașteptată, Bayern a controla centrul terenului, bazându-se și pe capacitatea de efort remarcabilă a lui Thiago, pe care l-am văzut făcând faza defensivă mult mai concentrat ca altădată. Când Allegri l-a introdus pe Hernanes  raportul de forțe s-a modificat.  Când Kimmich a făcut prima sa greșeală, starea de spirit s-a schimbat în ambele tabere. Când Allegri l-a introdus pe Morata, Juve a început să creadă, iar când Sturaro a făcut 2-2, Guardiola a început să creadă că 2-2 e chiar un rezultat final bun. Ceea ce crede și Juve, mai logic totuși, căci a reveni de la 0-2 pe teren propriu în Champions League într-o fază eliminatorie nu cred că a mai reușit cineva. Toată lumea și-a dat apoi întâlnire la Munchen, unde chiar se poate întâmpla orice.