Nu toate drumurile duc la poarta Romei

Anul trecut aproape pe vremea asta, un pic mai spre iarnă dacă e să fiu extrem de riguros, Roma primea pe ”Olimpico” vizita lui Bayern Munchen. Contextul era oarecum asemănător, în sensul unui optimism contagios dinspre tribună spre gazon și al unui entuziasm periculos în vestiar. Era aproape tot un meci cu Juventus, pierdut cu 3-2 la Torino, dar la capătul unei prestații solide a trupei lui Rudi Garcia, care la fel de bine putea câștiga acel joc, iar lumea începuse deja să vorbească despre capacitatea echipei de a detrona pe Juve sau măcar de a pune bețe-n roate ”Bătrânei Doamne” în domnia deja cam lungă peste fotbalul italian. Acel meci, cred că-și amintește toată lumea, s-a terminat 7-1 pentru echipa lui Guardiola.

Până la Bayern, Roma avusese un parcurs bun spre foarte bun. Cam ca în acest sezon. 7 victorii în 10 partide, plus un egal mai mult decât onorabil pe ”Etihad”, în fața lui Manchester City, cu Roma jucând foarte bine și acolo. Contra lui Bayern, băieții lui Rudi Garcia au crezut că se pot lua la trântă, a se citi la fotbal, cu un gigant. Și au pierdut de manieră umilitoare, căci a lua 7 goluri acasă nu-i cel mai fericit lucru posibil. Acel eșec a marcat în mod evident sezonul Romei, iar cifrele vorbesc de la sine: doar 9 victorii în următoarele 26 de partide, o droaie de rezultate de egalitate, multe dintre ele acasă, care au îndepărtat echipa de lupta pentru titlu, ba chiar au periclitat și calificarea directă în Champions League, obținută abia pe final de stagiune, în derby-ul cu Lazio. 

Acea experiență cred că i-a folosit mult lui Rudi Garcia. De data asta la Roma nu venea Bayern, ci Barcelona, un scenariu ceva mai rău, căci Barcelona era deținătoarea trofeului, principala favorită a acestei ediții la toate casele de pariuri și cea care cam măturase cu bavarezii în sezonul trecut. Teoretic, pentru o echipă ce se vrea campioană a Italiei, un astfel de duel ar fi numai bun pentru a-și măsura forțele, pentru a vedea cum stă. Exemplul lui Juventus, care în finala de la Berlin și-a jucat șansele cu demnitate, ba chiar într-un context favorabil putea chiar produce surpriza, exemplul lui Juve deci era încă proaspăt. Rudi Garcia însă a ales calea sigură, italiană, filozofia fotbalistică pe care italienii o sorb de dimineața împreună cu un ristretto marcă înregistrată. Un egal nu e o victorie, dar e mult mai bun decât o înfrângere. Iar un egal cu această Barcelona poate fi sărbătorit, așa cum s-a petrecut pe ”Olimpico” la final, ca un succes. Un pas înainte în maturizarea unei echipe ce anul trecut era demolată de Bayern, o confirmare a faptului că Roma este candidată fermă la scudetto în acest an.

”Am fãcut meciul perfect”, avea sã spunã Rudi Garcia. Și, din punctul lui de vedere, a avut dreptate. Barcelona putea sã câștige, e limpede, cãci a avut o barã, alte ocazii, plus un posibil penalty la Suarez. Dar a și dat un gol din circumstanțe ușor neclare și, dincolo de toate astea, a avut mari dificultãți în a pãtrunde în careul apãrat feroce de oamenii lui Rudi Garcia. Care și-a imaginat un astfel de scenariu și a pus în scenã piesa potrivitã. O echipã atât de scurtã încât pasele între linii ale Barcelonei, cu destinația Messi, Iniesta ori Neymar, aproape cã au lipsit. Fãrã Pjanic și cu Totti îmbrãcând tricoul ce pare a-i fi destinat în acest sezon, cel de rezervã, Roma a început, în teorie, într-un 4-3-3 oarecum clasic pentru ea. Cu Frosinone, în campionat, jucase 4-2-3-1, un modul pe care Rudi Garcia probabil cã-l va mai folosi în partide cu adversari de mai slab calibru. Cu Barcelona, acel 4-3-3 s-a transformat de cele mai multe ori într-un 4-5-1, cu Dzeko rãmânând unica referințã ofensivã și cu Salah drept țintã predilectã a contraatacurilor. Apropo de Salah, în parantezã fie spus, absolut splendide întrecerile pe care egipteanul și Jordi Alba le-au avut pe acel flanc în câteva ocazii, demne de orice regal atletic. Dar și cu Keita încercând, de cele mai multe ori reușind, un marcaj de tip tampon la Iniesta, care l-a incomodat vizibil pe Andres, la cel mai slab meci al acestui sezon. Dacã Luis Enrique era inspirat, l-ar fi scos pe el și nu pe Rakitic și poate cã, cine știe, Rafinha nu ar fi suferit acea teribilã accidentare, care-l scoate din circuit tot sezonul.

Golul de 1-1 l-a marcat Florenzi, noul ”capitan futuro”, căci ca și Totti ori De Rossi e un băiat de-al casei, un fotbalist generos, polivalent, pus mereu în slujba echipei. Nu o să mă întreb aici dacă a vrut să dea la poartă sau să centreze la faza când Roma a egalat. Probabil că a vrut să centreze, dată fiind și reacția lui de după gol. Contează mai puțin, important e ce-a ieșit, una dintre reușitele anului, e cert. Aici discuția se mută însă spre Ter Stegen. Nu de mult, Gareth Bale mărturisea că a vizitat un psiholog, care l-a ajutat să treacă peste anumite probleme din vestiarul Realului și i-a schimbat prestațiile din teren. Cred că la Barcelona mai are cineva numărul de telefon al psihologului pe care l-a vizitat Luis Suarez, în perioada în care nu avea voie nici măcar să se antreneze cu echipa. Și aici efectele se văd, a trecut un an de când uruguayanul, ce ținea deseori prima pagină a tabloidelor din Anglia cu pățaniile sale și cu suspendările sale, a aterizat la Barcelona și n-a creat nici cea mai mică problemă, ba dimpotrivă, pare mult schimbat. Cred că cineva de la Barcelona, poate Luis Enrique, poate Unzue că tot a fost portar, poate chiar Suarez, ar trebui să-i pună lui Ter Stegen un bilețel cu acel număr undeva în bagaj, la loc vizibil. 

Să iei gol de la jumătatea terenului pe San Mames se poate întâmpla. Să mai iei unul și pe ”Olimpico” deja e o problemă. Mă tem că problema lui Ter Stegen, ca și a lui Trapp de la PSG de altfel, se cheamă Neuer. În mod evident portarul lui Bayern e idolul celor doi, referința lor, modelul lor, dar a încerca să faci ce face Neuer poate avea efecte negative. Vezi golurile lui Ter Stegen ori eroarea colosală a lui Trapp, care a făcut ca PSG să termine la egalitate cu Bordeaux în Ligue 1. E bine să vrei să ajungi ca Neuer, dar e și mai bine să adaptezi acest deziderat la nevoile echipei. În încercarea lui de a arăta că e un portar ce poate marca o epocă la FC Barcelona, ca Victor Valdes de exemplu, Ter Stegen caută să facă mai mult decât trebuie. Știe că jucătorii din fața lui au nevoie de un portar cu care să poată pasa, de aceea încearcă mereu să fie pregătit, să fie aproape. Problema e că, la stilul de joc al Barcelonei, asta poate însemna să fie departe de poartă. Și să fie, la o adică, surprins.
Barcelona a plecat de la Roma cu senzația că orașul în care a câștigat prima triplă nu a mai fost cu noroc. Un 1-1 pe terenul celui mai important rival din grupă nu e deloc un rezultat rău, doar că preocuparea din tabăra catalanilor e evidentă. Am spus de multe ori că marea problemă a Barcelonei în această jumătate de sezon e lotul extrem de strâns din punct de vedere numeric. Planificarea peste vară nu mi s-a părut prea logică, mai ales în contextul pedepsei de la FIFA. Plecarea lui Xavi mi se pare o mare greșeală, la fel cum cred și acum, așa cum am crezut în vara trecută, că renunțarea la Fabregas, un fotbalist cu ADN Barcelona, după plecarea lui Thiago mai ales, e o altă eroare. Accidentarea lui Rafinha, oribilă (leziunea ligamentelor încrucișate e cel mai rău lucru care i se poate întâmpla unui fotbalist după fractură), îl scoate pe brazilian din circuit întreg sezonul și-l lasă pe Luis Enrique fără principalul său jucător cu numărul 12. În momentul ăsta, nici să vrea Luis Enrique nu are cu cine să facă rotații, iar situația trebuie gestionată așa până în ianuarie. 

P.S 
Scriam ieri pe acest blog despre începutul nefast al echipelor din Anglia în Europa. Cineva mi-a replicat pe facebook și a încercat să-mi explice aceste prestații apropiate de penibil uneori, prin forța de atracție pe care Premier League o exercită asupra fotbaliștilor de acolo, care trec totul în plan secund în raport cu campionatul. Ba chiar încerca să-mi spună că Premier League e mai importantă decât Champions League. Cu tot respectul pentru  opinie și pentru Premier League, mi se pare că e ceva ce nu se leagă. Iar eșecul lui Arsenal la Zagreb, în fața lui Dinamo, nu vine decât să confirme. Bine că Chelsea a jucat pe ”Stamford Bridge” și nu în Israel, că cine știe ce mai putea ieși și din acest meci. E absolut ilogic ca o echipă de talia lui Arsenal, cu forța, bugetul, jucătorii și antrenorul de acolo, să piardă în fața lui Dinamo Zagreb. Chit că arbitrajul lui Ovidiu Hațegan a fost ușor nefast, Arsenal trebuia să câștige acolo.
Dacă tot am amintit de Hațegan, pe care eu l-am lăudat mai demult, într-un context pe care sincer l-am uitat, de data asta mi se pare că a greșit. Am vorbit la Fotbal European despre arbitrajul de la River-Boca sau de la Roma-Juve sau de la Inter-Milan. Toate meciuri extrem de încinse, cu perspective certe de eliminare. Un arbitru bun trebuie să știe să arbitreze și în spiritul jocului, nu doar cu regulamentul în mână. Trebuie să încerce să ajute și el la spectacol. dacă-l dai afară pe Giroud pentru două faulturi, la care mulți n-ar fi dat nici galbene, riști să strici jocul și să intri într-un malaxor al presei și al oamenilor de fotbal ce nu te ajută. Nu-l cunosc pe Ovidiu Hațegan, dar mi se pare un arbitru foarte capabil și iau ca reper derbyul Steaua-Dinamo, la care și-a păstrat cartonașele în buzunar și bine a făcut. Sunt însă lucruri pe care, cred eu, fără să pretind a fi un priceput în acest domeniu, nu ar trebui să le facă, chit că, poate, regulamentul îi dă dreptate. Poate să ajungă un arbitru mare și-i doresc asta, dar drumul până la a ajunge o caricatură de genul celui care a arbitrat Dinamo-CFR e la fel de scurt.