Nu, Simeone n-a obosit! Pare chiar mai tare

Întâmplarea a făcut ca în această etapă din Champions League să avem un triplu duel germano-spaniol. Cei trei granzi ai Primerei Division s-au văzut examinați de trei reprezentante de seamă ale Bundesligii, iar rezultatele au fost notabile. Real Madrid a plecat cu un egal de la Dortmund, Barcelona a bătut la Monchengladbach, iar Atletico a învins pe Bayern într-o reeditare a semifinalei din sezonul trecut. Dacă primul duel, cel dintre Borussia și Real, a arătat destul de clar ca gruparea din Dortmund are șansele ei la câștigarea trofeului, iar victoria Barcelonei poate intra în sferele normalului, ceea ce s-a întâmplat pe ”Calderon” scoate din nou la iveală o realitate pe care unii n-o mai credeau posibilă: Atletico este și anul acesta o candidată importantă la cucerirea Champions League.

După începutul împiedicat de sezon mă întrebam pe acest blog dacă nu cumva a obosit Simeone.  A obosit să mai găsească soluții, să intervină la momentul potrivit, să-și mobilizeze jucătorii de pe margine ca un suporter, să-i motiveze la antrenamente astfel încât să scoată ce-i mai bun din ei. Mă mai întrebam dacă a ajuns oare Cholo la limita maximă a capacității sale de a motiva un grup ce i-a stat alături în toți acești ani ca o armată fidelă, ascultând cu evlavie tot ce spunea el și aplicând cu dedicație orice venea dinspre banca tehnică. Ba chiar mă gândeam că nu mai are  Cholo  acea capacitate  de persuasiune pe care a avut-o în toți acești ani. Se pare că m-am înșelat. Iar răspunsul la întrebarea de atunci se pare că este un răspicat și contondent NU.

L-am văzut miercuri pe Simeone manifestându-se ca-n zilele lui bune. Și pe Atletico de asemenea. Ca-n zilele bune ale acestei echipe, să ne înțelegem, care pot să nu placă multora, dar care n-au cum să fie negate. Ba chiar am senzația că astfel de partide, adaug aici și meciul de pe ”Camp Nou” cu Barcelona, din campionat, îl ajută pe Simeone să se vindece de rănile provocate de cele două finale pierdute de manieră dramatică. Astfel de rezultate pozitive reprezintă acel doping de care Cholo are nevoie pentru a merge mai departe, iar dacă el merge mai departe e limpede că și echipa merge mai departe. În același stil, cu aceeași manieră de a juca și câștiga. Stilul lui ”The Special Sime-One”, ca să parafrazez o reclamă de impact care circulă în aceste zile.

Din ultimele 25 de partide Bayern a pierdut doar două. Aveți două secunde să ghiciți împotriva cui. Exact, ați ghicit, împotriva lui Atletico. Ambele pe ”Calderon”. Ambele împotriva acelei echipe despre care Rumenigge spunea că nu merită să se afle printre granzii continentului. Pesemne că Herr Karl Heinz a înghițit încă o dată în sec după eșecul de miercuri, unul care nu decide încă nimic, dar care lasă loc de multe interpretări și dezvelește anumite semne de întrebare. Pentru Bayern era cel mai important examen din proaspătul mandat al lui Ancelotti. Pierdut cu brio, atât de echipă, cât și de tehnicianul italian. Al cărui complex în fața lui Simeone se pare că nu s-a diluat odată cu plecarea din Spania. E cunoscută statistica duelurilor dintre cei doi, nu mai insist asupra subiectului. La precedentul joc de pe ”Calderon”, Atletico a câștigat cu 1-0, dar a suferit mult, acum parcă nici asta nu s-a întâmplat, căci scorul putea fi chiar mai mare dacă Griezmann nu rata (din nou) un penalty care e posibil să fie important atunci când se va trage linia la finalul grupei.

Lui Simeone, noul stil al bavarezilor i s-a potrivit ca o mănușă, căci Ancelotti nu e Guardiola când vine vorba să inoveze, Anceloti nu are nebuniile lui Pep, calitățile italianului sunt altele, e ceva mai conservator, mai liniar, hai să spunem mai puțin inventiv (cel puțin în ultimii ani), dar poate de aceea nu prea câștigă în fața lui Cholo. Care a intuit că dacă-i blochează pe Xabi Alonso și Vidal zgâlțâie din temelii întreg eșafodajul bavarez și că dacă-i oferă lui Lahm senzația de libertate poate profita și lovi exact acolo. Și a mai surprins Simeone prin titularizarea lui Torres, de puțini anticipată, dar care a avut un rol esențial, prin bătăliile duse cu Boateng și Javi Martinez, la mingile ce ajungeau în condiții mai bune la Griezmann și Ferreira-Carrasco. Dincolo de aceste aspecte tactice, Bayern a fost în inferioritate în special la intensitatea jocului, la ritm, la aproape fiecare duel particular pentru minge.

Revin la Simeone și la întrebarea de acum fix o lună. Deja nu mai cred că Simeone a obosit, dimpotrivă, încep să cred că abia acum are la dispoziție echipa pe care și-a dorit-o. Cu jucătorii ajunși la maturitate, capabili să interpreteze perfect ceea ce el le cere. Apropo de jucători, ce mai putem spune despre acest Savic, pe care noi, atunci când am întâlnit Muntenegru la Cluj, părea că nu-l băgăm în seamă. După un sezon de acomodare, a devenit unul dintre cei mai buni fundași centrali din lume. Saul s-a maturizat și el exemplar, Koke a devenit mult mai responsabil, Gabi pare că a descoperit elixirul tinereții, la fel și Godin, iar Filipe Luis e unul dintre cei mai buni din lume pe postul său. Cât despre Griezmann, lăsând la o parte penaltyul ratat, a urcat și el câteva trepte, face parte din categoria fotbaliștilor de zeci de milioane de euro.

Atletico n-a obținut mai mult de 3 puncte din această confruntare cu Bayern. Poate că nici nu va câștiga grupa și va da peste un adversar greu în primăvară. Însă această echipă, pe care mulți o critică, pe care destui n-o suportă și poate că au dreptate uneori, are o capacitate de regenerare uluitoare. Să pierzi două finale de Champions League așa cum le-a pierdut Atleti și să poți s-o iei mereu de la capăt, asta se cheamă forță. Și ăsta se cheamă deja club mare.