Noi și "amicalele" altora

Nu știu dacă mai există vreo țară în care meciurile amicale să fie atât de mult discutate, analizate, învârtite pe toate părțile, uneori mai mult decât partidele oficiale. Poate că există, poate că nu există, nu asta e discuția acum. Ideea e că vorbim despre niște meciuri amicale, care exact asta sunt, amicale. Mai ales în cazul echipelor naționale și mai ales acum, cu mai puțin de 100 de zile înainte de startul Campionatului Mondial. Pentru selecționeri, aceste ”amicale” sunt văzute mai degrabă drept o foarte bună posibilitate de a strânge laolaltă grupul de jucători și de a face antrenamente, eventual și anumite experimente. Să tragem prea multe concluzii după aceste meciuri amicale ar fi, cred, o mare greșeală. Eventual, ne putem lega de unele indicii.

N-o să mă refer la echipa României, căci nu știu cum naiba se face că noi în ”amicale” suntem foarte buni, când vine însă vorba de partide oficiale începem s-o dăm în bară. Argentina în schimb i-a surprins doar pe cei care credeau că Messi și ceilalți vor veni la București să facă spectacol, să se întrebuințeze, să-și riște eventual integritatea fizică. Să fim corecți cu noi și cu ceea ce reprezentăm, Argentina a venit la București din obligație, pentru că alfel ar fi trebuit să dea înapoi banii pe care i-a primit atunci când a fost antamată partida. Situația era alta atunci pentru argentinieni, acum, cu 100 de zile înainte de Mondial s-a schimbat complet. În momentul ăsta, nici un fotbalist important nu riscă absolut nimic, cu atât mai mult într-un meci amical, căci orice accidentare survenită acum, de exemplu o ruptură musculară ce ar necesita 6-8 săptămâni de pauză, ar reprezenta un handicap important. Mai ales pentru Argentina și mai ales pentru Messi, care are în minte, mi se pare evident, acest Mondial de la începutul sezonului.
Problema pentru Argentina, judecând după datele pe care le avem și după ceea ce am văzut, e că există serioase diferențe între partea ofensivă și partea defensivă a echipei. N-aș zice o prăpastie, însă numele imense din zona de atac (apropo, Tevez nici n-a fost convocat și zău dacă înțeleg de ce) nu prea au corespondent în zona de apărare. Ceea ce s-ar putea să fie o problemă. Și nici în zona de mijloc, căci Argentina nu are în momentul ăsta nici măcar un mijlocaș de creație, așa cum au din plin Spania ori Germania. Chiar și Brazilia stă mai bine, dincolo de faptul că Brazilia propune un cuplu de fundaș centrali, Thiago Silva-David Luiz, pe care nu-l are nici o altă echipă. L-am văzut și la București pe Messi coborând de multe ori în zona de creație, dar, la fel ca la Barcelona, un Messi în zona aia înseamnă absența lui Messi din atac, acolo unde e cel mai periculos. Mie mi se pare că, în momentul ăsta, Argentina pleacă, de la grila de start, din a patra poziție, după Spania, Germania și Brazilia (ordinea e întâmplătoare).

Apropo de Spania. Am comentat Spania-Italia, un alfel de meci amical totuși, în comparație cu ce s-a jucat la București. Asta și pentru că Italia e și ea o echipă mare, ceea ce noi nu suntem, și a respectat regulile unor astfel de partide amicale. Ca echipă campioană mondială en-titre și europeană en-titre, Spania pleacă în mod clar din pole-position la acest Mondial. Tare mă tem să nu aibă însă drumul Franței din 2002, care era exact în aceeasi situație, cu amendamentul că Spania are trei turnee finale câștigate consecutiv, iar Franța atunci avea doar două. Toată lumea a fost curioasă să vadă debutul lui Diego Costa. Și n-a prea avut ce să vadă, căci așa meci slab Diego Costa n-a mai făcut în acest sezon. Având de partea sa circumstanțele lipsei de acomodare, Diego Costa ridică însă la fileu întrebările puse atunci când s-a aflat de intențiile Spaniei de a-l convoca. Anume dacă se pretează, dacă se mulează pe jocul Spaniei, un altfel de joc decât e el obișnuit. Pe mine, deocamdată, nu m-a convins, dar asta nu înseamnă că n-o va putea face. Înainte să câștige un atacant, Spania a făcut ca Brazilia să piardă unul. Dacă mai sus vorbeam de Argentina, trebuie să remarc același lucru și la Brazilia, diferențele dintre zona de atac și cea de apărare, căci Brazilia nu are un atacant de nivelul fundașilor centrali, care să se alăture și să termine fazele concepute de Oscar, Neymar, Lucas Moura și ceilalți. Cu Diego Costa în lotul lor, îndrăznesc să spun că brazilienii, mai ales fiind echipă gazdă, erau marii favoriți.

La Spania-Italia am văzut și o ușoară schimbare a lui Vicente Del Bosque. O repriză Sergio Busquets, o repriză Xabi Alonso, de unde până acum nu se concepea partidă fără ei doi unul lângă celălalt. Nu știu dacă asta e linia sau dacă a fost doar o încercare, căci pentru asta sunt bune meciurile amicale. Mi s-a părut remarcabil jocul lui Thiago Alcantara, pierderea lui fiind cea mai mare gafă, în opinia mea, a fostului președinte al Barcelonei, Sandro Rosell, mai mare chiar decât zecile de milioane plătite pe Neymar. Și am mai remarcat o echipă a Italiei pe care zău că ar trebui s-o luăm în seamă, căci Italia crește mereu în turneele finale și chiar are jucători pe spatele cărora să încerce o figură frumoasă.

Cam la fel e și situația Franței. Am văzut puțin din Franța-Olanda și chiar nu înțeleg de ce Franța e atât de puțin băgată în seamă. Cât despre Olanda, tinerețea lotului propus de Van Gaal e posibil să fie un handicap, mai ales la un turneu final.

Am văzut puțin și din Germania-Chile. Mi-a plăcut mai mult Chile decât Germania în această partidă, dar asta nu înseamnă nimic. Chile nu va face viață ușoară Spaniei și Olandei în grupa lor, ba eu chiar văd echipa lui Vidal și Alexis capabilă de surprize. Germania mi s-a părut un pic bulversată de absența lui Khedira, cel care asigura echilibrul la centrul terenului și dicta, oarecum, ritmul și poziționarea atunci când mingea era la adversar. La care se adaugă și forma extrem de slabă, inexplicabilă, a lui Mesut Ozil. Rămâne de văzut dacă mijlocașul Realului va putea reveni până la Mondial, dar mai ales în ce condiții o va face, și dacă mijlocașul lui Arsenal își va recăpăta puterile.