Mourinho, ”The Devil One”

E o vorbă în fotbal care spune că finalele trebuie câștigate, nu jucate. Cu alte cuvinte, dacă tot ai ajuns într-o finală, e bine să o și câștigi, altfel ai cam ajuns degeaba. ”The winner takes it all, the loser has to fall”, parcă așa era melodia, nu? Nu știu cât de fan al trupei ABBA este Jose Mourinho, dar știu sigur, căci i-am urmărit cu destulă atenție traiectoria prin fotbal în ultimii 15 ani, că e mare fan al victoriilor. Al victoriilor sale. Pe care încearcă să le obțină, indiferent de prețul pe care-l plătește și indiferent de imaginea pe care o lasă. Iar miercuri seară, pe ”Friends Arena” din Stockholm, a mai adăugat un trofeu la un palmares cu adevărat impresionant. De când Mourinho e în fotbal, doar Bayern Munchen a câștigat mai multe trofee decât el, bavarezii beneficiind însă de avantajul de a veni dintr-un fotbal pe care-l controlează cu ferocitate, iar Barcelona e pe același nivel cu tehnicianul portughez. Pe care-l poți critica, pe care-l poți detesta chiar, dar care nu-ți poate rămâne indiferent. Și despre care n-ai cum să spui altceva decât că e un antrenor mare.

Teoria meritului am mai făcut-o pe acest blog când s-a întâmplat ca Diego Simeone, un alt antrenor de tip Mou, dar parcă un pic mai pasionat, mai pasional și mai dedicat meseriei, să câștige campionatul în Spania cu al său Atletico Madrid. Nu mai reiau tema. O echipă care câștigă în fața alteia pesemne că a făcut anumite lucruri mai bine. Fotbalul se compune din două faze, atac și apărare, iar pentru succes ambele trebuie să se întrepătrundă.

Nu știu altora, dar mie mi-a fost destul de clar că Manchester United va câștiga această finală încă din primele 5 minute.Văzând felul în care Mourinho și-a așezat jucătorii, dar văzând și tracul evident al băieților de la Ajax. Al copiilor de la Ajax era mai corect să spun, căci Ajax cam asta a fost în această finală, o ”gașcă nebună”, entuziastă, stăpânind foarte bine elementele fotbalului modern, dar cu șanse minime în fața unui colos cum e Manchester United și a unui ”diavol” ca Jose Mourinho. Care a pus la punct un plan perfect pentru a scoate în evidență calitățile jucătorilor săi, dar și defectele adversarilor. Johan Cruyff vorbea la vremea lui despre două concepte, pe care le-am mai pomenit pe acest blog: joc de posesie și joc de poziționare. În spaniolă sună ceva mai bine: ”juego de posesion” și ”juego de posicion”. United a stăpânit perfect miercuri acest al doilea concept, poziționarea jucătorilor fiind cea de la care Mourinho a plecat atunci când a stabilit strategia pentru finală. Prin poziționarea lor, în special a celor trei oameni din linia de mijloc, acel triunghi cu Ander Hererra și Pogba ca bază și Fellaini ca vârf orientat spre poarta olandezilor, prin poziționarea lor așadar cei de la United n-au lăsat aproape nicio șansă adversarilor să-și impună jocul de posesie pe care-l stăpânesc suficient de bine, căci intră în ADN-ul acestui club.

Golul lui Pogba mi-a întărit senzația de care vorbeam. La 0-1, United nici măcar n-a mai căutat golul doi, se poate spune că golul doi a căutat pe United. Și cam asta a fost istoria unei finale în care, paradoxal zic eu, am văzut foarte mulți oameni decepționați de jocul echipei care a câștigat. Repet, Mourinho asta a vrut, să câștige. Și asta a făcut, plecând de la ceea ce-i oferea adversarul. Ajax e o echipă în formare, ce poate deveni însă periculoasă atunci când e lăsată să joace, iar cei de la Lyon au simțit asta pe pielea lor la Amsterdam. În paranteză fie spus, cred că am fi asistat la o finală mult mai dinamică dacă Lyon ar fi fost partenera lui United, căci Olympique are în lotul său jucători cu ceva mai multă experiență, care ar fi putut profita de anumite aspecte negative din jocul englezilor. Care există și sunt destule, căci nu cred că-și imaginează cineva că Manchester United e o forță a Europei în acest moment. Nici vorbă, este ca și Ajax o echipă în formare, doar că formarea această se face plecând de la alte principii. Iar cucerirea de trofee este unul dintre ele. Atenție, urmează sezonul doi al lui Mourinho, care de regulă e cel câștigător!

Mourinho s-a prezentat la această finală cu un grup de fotbaliști consacrați, care știu cu ce se mănâncă astfel de meciuri. Peter Bosz, antrenorul Ajax-ului, a venit cu un grup de tinere talente pe care ni le-a propus pentru viitor. Miercuri dimineață, George Ogăraru ne sfătuia la ”Matinal” să-l urmărim pe acest Matthijs De Ligt (ocazie cu care am aflat și cum se pronunță corect numele acestuia), un fundaș central de numai 17 ani, care încă nu se născuse atunci când United, cu Sir Alex Ferguson pe bancă, lua Champions League în acea finală de poveste cu Bayern, de la Barcelona. Mărturisesc că eram fixat mai mult pe columbianul Davinson Sanchez (de 20 de ani), despre care am tot citit că se războiesc multe cluburi europene, căci pe De Ligt îl văzusem făcând praf meciul Olandei la Sofia, cu Bulgaria, chiar când debutase în prima reprezentativă. Trebuie să-i dau însă dreptate lui George Ogăraru. De Ligt mi s-a părut formidabil, iar cuvântul nu e deloc exagerat ținând cont de vârsta lui. Altul poate că ar fi fost marcat de acel meci nefericit din Bulgaria, el însă a mers mai departe pe linia pe care și-a propus-o. La Stockholm l-am văzut citind perfect jocul în anumite momente, punând piciorul atunci când trebuia și unde trebuia, în situații extrem de delicate, ba chiar acoperind și unele greșeli ale lui Davinson cu o maturitate brutală. Pentru Ajax, el este câștigul unei finale pierdute.

P.S. A fost însă ceva ce nu mi-a plăcut miercuri seară. Nu, nu e vorba de jocul lui United, căci nu aveam oricum prea multe așteptări. Ci felul în care au sărbătorit jucătorii câștigarea trofeului. Bucuria a fost limpede și explicabilă, căci victoria a reprezentat revenirea clubului în zona de elită a fotbalului continental, de unde cam ieșise în ultimii 5 ani, dar ea trebuie plasată în contextul tragediei de luni seară din Manchester. United e totuși simbolul acestui oraș, iar o bucurie mai reținută parcă ar fi fost ceva mai normală.