Mourinho şi românii

Face cum face Jose Mourinho și e mereu în centrul atenției. Continuă să aibă tehnicianul portughez acea abilitate fantastică de a atrage polemici, de a stârni discuții și de a face ca toată lumea să se învârtă în jurul lui. Asta dincolo de capacitatea cu adevărat miraculoasă de a rezista, de a cădea mereu în picioare. Mou pare o pisică, pare să aibă 9 vieți și e mai greu de răpus decât Bruce Willis în tinerețe. Nici nu mai știu al câtelea meci din acest sezon era cel de la Torino în care am citit în presa engleză că, în situația unui rezultat nefavorabil, Mourinho va fi demis. Și iată, nu doar că nu va fi demis (deocamdată), nu doar că nu a pierdut, dimpotrivă, a câștigat pe un teren pe care greu de tot se câștigă, în fața uneia dintre cele mai tari echipe din competiție. Iar acum, grație acestui rezultat, Manchester United e cu un pas în ”optimi”, condiția fiind să bată pe Young Boys Berna pe ”Old Trafford”.

Ar fi trebuit poate să încep acest text cu golul fantastic al lui Cristiano Ronaldo. Sau cu partida excelentă pe care a făcut-o. Sau, poate, cu prestația foarte bună a celor două brigăzi românești din seara de Champions League de miercuri. Într-o perioadă în care ne plângem că n-avem echipă în competiție și constatăm că ne va fi din ce în ce mai greu să pătrundem în faza grupelor, începem să contăm la nivel de arbitraj. Miercuri am avut mai mult de o echipă, 12 oameni în total, pe două stadioane importante ale Europei și cu echipe importante implicate. Iar Ovidiu Hațegan a prins din nou un meci cu un afiș excelent, genul acela de dueluri de care nu se prea lipesc arbitrii fără trecere la UEFA. Voi reveni însă la subiect puțin mai târziu, deocamdată câte ceva despre partida de la Torino.

Evident, mulți vor spune că United a avut noroc. Și a avut. Sau că nu merita să câștige. Și cred că nu merita. Dar despre această teorie a meritului am mai vorbit pe acest blog, încă de pe vremea când lui Diego Simeone i se contestau meritele, pe criterii estetice și de interpretare a fotbalului. Tocmai a fotbalului, acest sport bizar și incert, la care componenta aleatorie e atât de prezentă. Iar ce s-a întâmplat la Torino e o dovadă. Ceea ce contează în acest sport e rezultatul, detaliile sunt importante atunci când se joacă, mai târziu nu se va mai vorbi decât de rezultat. Iar rezultatul e 2-1 pentru United. O întoarcere de scor venită, aici sunt absolut sigur, pe fondul a tot ceea ce reprezintă acest club în istoria fotbalului. Poți traversa momente mai puțin fericite la nivel sportiv, măreția n-are cum să dispară, iar tricoul de joc e impregnat cu aceste inserții. E o probă de mare caracter și de o colosală forță mentală să întorci un rezultat la Torino, dar pentru United și pentru Mourinho nu e prima dată în acest sezon. 

Acest text nu se vrea o odă pentru Jose. În continuare mi se pare că echipa ar putea să se exprime mult mai bine, la ce lot există acolo. În continuare cred că Mou e un pic prea ancorat în trecut, la nivel de stil vorbesc, parcă nu se adaptează la noile cerințe din fotbal. Poate e și prea orgolios s-o facă. Dar nu i se pot nega anumite merite, iar capacitatea mentală a echipei, de care vorbeam mai sus, e unul dintre ele. Pentru un meci început cu suficient stres după victoria Valenciei de mai devreme, căci perspectiva unui duel care pe care pentru calificare pe ”Mestalla” nu suna foarte încurajator, Manchester United iese extrem de întărită, ca echipă. E genul de succes care întărește vestiarul, chiar dacă jocul încă suferă, care oferă jucătorilor o doză de liniște și de încredere de la care se poate pleca spre viitor. În continuare nu înțeleg, și am mai spus asta, cum de perechea de mijlocași centrali Matic-Ander Hererra nu devine obligatorie pentru Mou, la fel cum nu pricep de ce atacul n-ar putea fi format din Rashford, Martial și Alexis, care i-ar oferi ceva mai multe oportunități și lui Pogba să intre în meciuri. Dar lucrurile astea țin, cred, și de orgoliul lui Mourinho de care vorbeam mai sus.

Pentru Allegri e un mic semn de întrebare. A pierdut un meci pe care-l avea sub control, în care Cristiano a avut prestație excelentă, o risipă de efort și o participare la jocul colectiv de care nu-l mai credeam în stare. O astfel de partidă, de exemplu, Real Madrid-ul lui Zidane și Cristiano greu ar fi pierdut-o. Juventus a avut în multe momente o superioritate dureroasă pentru tot ceea ce înseamnă Manchester United în fotbal, dar, iată, asta nu e de ajuns. E o lecție din care Allegri sigur va învăța, la fel cum vor învăța și jucătorii lui. Și poate că mult lăudatul (pe merit) Max se va gândi de două ori de-acum înainte atunci când va fi tentat, în situații precum cea din minutul 80 al meciului de miercuri dacă să facă iar acea schimbare la care a tot apelat în ultima vreme: Barzagli în locul fundașului lateral dreapta. Miercuri, Barzagli a intrat exact când Juve dădea senzația că golul de 2-0 plutește în aer, iar de-acolo s-a schimbat mult din dinamica partidei. Sigur, ar fi cred prea mult să punem un eșec pe seama unei schimbări, dar cred că un punct de plecare spre o analiză tot ar trebui să fie. Fie și pentru că mesajul transmis unei echipe care mental zburda pe teren, purtată pe umeri de un public aproape drogat de golul lui Cristiano, a fost cel de a face un pas înapoi, ca o frână pusă atunci când motorul e turat la maximum. Pentru mine, acest eșec nu schimbă prea tare percepția pe care o am în acest moment de început de noiembrie, care s-ar putea să rămână fără relevanță în mai, anume că Juventus este, alături de City și Barcelona, una din echipele care inspiră cea mai mare forță în Champions League. 

Două vorbe acum despre arbitrajul românilor. Suntem obișnuiți să ștergem cu ei pe jos la meciurile din Liga 1, dar acum chiar merită lăudați. Istvan Kovacs n-a avut deloc meci ușor pe ”Mestalla”, au fost suficiente intrări aproape de limita regulamentului, era destulă tensiune la Valencia, dar a izbutit să-l ducă până la capăt cu bine. Hațegan de asemenea, la Torino, iar asistentul său, Șovre, a avut de judecat o fază extrem de grea pe final, cea cu golul de 2-1 pentru United. În aceeași seară am văzut unul dintre cele mai comice penaltyuri din ultimul timp, cel primit de City cu Șahtior, acordat de un arbitru, Victor Kassai, care e considerat ”de elită” și a condus inclusiv finale de Champions League. În aceeași seară, neamțul Aytekin (cel de la Barcelona-PSG 6-1) nu i-a dat nici măcar ”galben” lui Sergio Ramos care și-a umplut de sânge un adversar. Și Bayern a primit un penalty mai mult decât dubios, iar marți seară, la Napoli, un alt arbitru cu ”ștaif”, olandezul Kuipers n-a văzut un 11 metri extrem de clar pentru PSG, eroare ce s-ar putea să aibă urmări în soarta calificării. 

În aceste condiții chiar merită să-i lăudăm pe ai noștri. Ceea ce nu înțeleg eu este de ce nu merg pe aceeași linie și la meciurile din campionatul nostru. Evident că nu vorbim de jucători la fel de mari precum cei arbitrați în Champions League, dar această diferență de abordare mi se pare fix ca a românilor care merg în Occident și respectă cu smerenie toate regulile, iar când vin acasă parchează pe unde apucă, aruncă gunoaie pe jos și nu țin cont de nicio autoritate. Când normal ar fi ca ei să fie un exemplu.