Mourinho a intrat în anul 3

S-au dus deja primele două etape din Premier League. Inițial mă gândisem să nu abordez situația din fotbalul englez până ce nu vor fi trecut și ultimele zile de mercato, căci știm bine că în Anglia se fac destule mutări pe ultima turnantă a campaniei de transferuri, iar ”deadline day”, care anul acesta va fi pe 1 septembrie, e un eveniment în sine, cu bombe mai mici sau mai mari ce explodează inclusiv în ultimele minute ale perioadei. Abia atunci cred eu că putem analiza mai concret situația echipelor din Premier League, dar ne și putem aventura, eventual, în ceva pronosticuri legate de lupta pentru titlu.

Mi-a atras atenția însă un lucru: startul extrem de prost de sezon pe care l-a avut Chelsea. Echipa lui Jose Mourinho a jucat deja 3 meciuri oficiale, incluzând-l aici și pe cel din Supercupa cu Arsenal, de pe Wembley, și n-a reușit să câștige nici unul. Putem lărgi un pic lista până spre ”amicalul” cu Fiorentina, jucat chiar pe ”Stamford Bridge” și pierdut și el. E un start de sezon, au descoperit imediat englezii, pe care Chelsea nu l-a mai avut atât de prost din 1995. Mergând mai departe cu observațiile, zărim în aceste 4 confruntări (hai să admitem și ”amicalul” cu Fiorentina drept unul ce merită inclus!) doi adversari de calibru, Arsenal și City, o echipă europeană italiană, Fiorentina, plus o grupare deloc rea din Premier League, Swansea. Ultimele două pe propriul teren! Dacă prin ceva a impresionat Chelsea în sezonul trecut tocmai asta a fost, felul în care s-a descurcat în duelurile cu echipele puternice ale Angliei, unde a avut aproape numai rezultate pozitive (sincopa cu Tottenham din ianuarie e o excepție, dar și un soi de avertizare la care voi reveni) în special grație felului în care Mourinho și-a dominat tactic adversarii de pe celelalte bănci. Prin ”dominat tactic” înțeleg felul în care portughezul și-a văzut interesul, mai exact rezultatul imediat, nu neapărat stilul de joc oferit, discutabil după unii, deloc negociabil după Mourinho, în a cărui filozofie intră mai puțin spectacolul și mult mai mult rezultatul în sine. Paradoxal, dacă tot suntem la acest capitol, Chelsea jucase mai frumos cu acești adversari de care vorbesc, așa numitul ”Top 6” al fotbalului englez, în sezonul 2013-2014, când campionatul a fost pierdut în urma eșecurilor cu echipe mai slab cotate, demonstrație perfectă a teoriei conform căreia campionatele se câștigă în derby-uri, dar se pierd în meciuri obișnuite. Degeaba bați pe Arsenal și City dacă nu poți trece de Stoke și Sunderland.

Cineva mi-a semnalat un lucru extrem de interesant. Anume că Mourinho a intrat în al treilea său an la Chelsea. Dacă stăm să ne uităm pe istoricul contractelor sale, Mou a avut mereu probleme în sezonul 3. Mai bine zis acolo unde a avut parte de un al treilea sezon, căci asta nu s-a întâmplat decât la Chelsea, în primul mandat, și la Real Madrid. La Porto nu-i consider sezon jumătatea de campionat pe care a avut-o în 2012, ci merg doar pe sezoanele pline, 2002-2003 și 2003-2004. La Chelsea, la primul mandat, sezonul 3 i-a fost fatal, la Inter n-a avut decât două, la Real Madrid al treilea sezon a fost prost și a dus la despărțire. Și la Real Madrid și la Chelsea startul acelor sezoane a fost prost, motiv pentru care s-a pierdut campionatul, la Real, ori a intervenit demiterea, la Chelsea. Asta nu vrea să însemne că Mourinho va termina rău sau nu va termina deloc acest sezon la Chelsea, e doar o observație.

O observație ce trebuie legată de felul în care obișnuiește să lucreze portughezul. Echipele pe care le pregătește sunt stoarse de puteri la capătul fiecărui sezon. Nu neapărat din punct de vedere fizic, ci mai ales psihic. Sunt ca un burete cu care speli vasele. La început e plin de detergent, vasele se spală impecabil, dar apoi nu mai rămâne nici urmă din el, e doar apă și storci degeaba, pentru că nu mai ai ce să găsești. Chelsea vine după un sezon în care jucătorii au fost storși la maximum, pentru mulți fusese și sezonul de dinainte, iar acum cu greu se mai pot reîncărca. 

Am văzut meciul cu City, din această ultimă etapă. Am văzut un Chelsea aproape de nerecunoscut. Nu era o echipă a lui Mourinho, era o echipă vulgară, incapabilă să se apere, incapabilă să construiască, incapabilă să strângă liniile, incapabilă să genereze ocazii. În afară de portar (paradoxal, pe ”Etihad” a fost cel considerat de rezervă), toate compartimentele au arătat rău. Ivanovici, Terry, Matic, Fabregas, William, chiar Hazard, Diego Costa, iată nume care au evoluat extrem de slab pe terenul lui City. Nume importante, titulari, pe care Mou s-a bazat în exces în sezonul trecut.

Faptul că portughezul l-a schimbat pe Terry la pauză, lucru care nu prea se face la echipele mari (poate că ați observat și v-au surprins acele înlocuiri din minutul 50, dar au și ele explicația lor, căci într-un vestiar plin de vedete și ego-uri, nu-i plăcut pentru un caracter puternic să fie într-un fel făcut de râs în fața colegilor și să i se comunice să rămână la dușuri), schimbarea lui Tery așadar e un semn că și Mourinho e un pic în derivă. Terry e totuși căpitanul echipei, e liderul vestiarului.

Poate că și asta e o realitate a acestui ”sezon 3” din cariera lui Mourinho. Poate că el însuși e un burete din care nu mai poate stoarce mare lucru după doi ani intenși. Mou a fost destul de straniu în această vară, neașteptat de cuminte în ceea ce privește transferurile, ciudat de banal în pregătire și aproape de neînțeles în acest început de sezon. Vezi episodul cu Wenger din Supercupă, plus înțepăturile ulterioare, vezi episodul Eva Carneiro, care mie inițial mi s-a părut un soi de cortină de fum, menită să mascheze mediatic startul prost de campionat, vezi declarațiile bizare de după eșecul de pe ”Etihad”. Toate arată un Mourinho căruia i s-a cam defectat busola.

Din fericire pentru Chelsea, lucrurile încă se mai pot repara. Transferuri se mai pot face încă două săptămîni, timp suficient, deși Chelsea a cam pierdut unele ocazii. Gen Vidal, de exemplu, care era în mercato, gen Douglas Costa, care era în mercato, gen Pedro, care vrea să joace, gen Otamendi, care arde de nerăbdare să plece de la Valencia și care va ajunge, probabil, la City. E posibil ca Jorge Mendes, prietenul bun la toate al lui Mou, să fi fost un pic ocupat cu nunta și să nu fi avut timp până acum să se organizeze. Adăugând aici și decizia de a renunța la Felipe Luis, pentru a te plânge apoi că în lot nu există concurență pentru Azpilicueta și Ivanovici și deci e nevoie de un fundaș stânga (Abdul Rahman Baba, de la Augsburg!!!), decizia de a renunța la De Bruyne, pentru a te plânge apoi de lipsa de creativitate, decizia de a renunța la Salah, pentru a te plânge apoi că Juan Cuadrado nu reușește să se acomodeze, decizia de a-l da pe David Luiz pentru a lua un fundaș de la Everton aproape pe aceeași sumă , fără a avea vreo garanție că acest Stone chiar va fi de piatră. 

Mai sus aminteam ceva de eșecul cu Tottenham. S-a întâmplat în ianuarie. Chelsea a luat 5 goluri pe ”White Hart Line”, iar de atunci lucrurile s-au schimbat destul de mult. Chelsea n-a mai câștigat de atunci aproape deloc linștit, fără să se chinuie, în general au fost victorii scurte, de luptă, chinuite. A fost un semnal pe care Mourinho nu l-a sesizat. Încă nu e târziu s-o facă.

P.S. Am auzit la meciul de duminică dintre City și Chelsea o opinie conform căreia Manchester City ar avea șansa a patra la câștigarea Premier League. Mie mi se pare că, dimpotrivă, o are pe prima. Am văzut un City dominându-și clar adversarul, un City jucând un fotbal clar și precis, limpede în intențiile sale. Pellegrini a supraviețuit unei veri în care s-a pus problema debarcării sale, iar acum are la dispoziție un lot fantastic. Sterling, dincolo de prețul imens plătit pentru el, aduce acea rupere de ritm ce nu exista în lot, Otamendi va aduce plusul de siguranță în apărare, la mijloc aducerea lui Delph îi oferă lui Toure Yaya posibilitatea să joace un pic mai sus, aproape de Aguero și cine știe dacă nu vom mai vedea vreun transfer în această perioadă. Așa cum stau lucrurile acum, City mi se pare principala favorită la câștigarea Premier League.

Și apropo de Aguero. Toată lumea vorbește de Messi și de diferențele din jocul său atunci când îmbracă tricoul Barcelonei față de partidele cu Argentina. Mi se pare că discuția se poate extinde și la Aguero, care, după părerea mea, e cel mai bun fotbalist din Premier League. Ceva trebuie că nu funcționează cum trebuie la Argentina dacă asemenea valori nu pot interpreta o partitură comună.