Messi întotdeauna contează

În mod normal, acest articol ar trebui să fie foarte scurt. Să aibă, de fapt, un singur cuvânt: MESSI. Eventual și același titlu. Pentru că, oricât ai vrea, n-ai cum să-l extragi pe argentinian din lectura dublei manșe dintre Barcelona și Chelsea. Gol în tur, două goluri și o pasă de gol în retur. Restul e deja istorie. Sau statistică, pentru amatori. Barcelona s-a calificat mai departe cu scorul general de 4-1 la capătul a două partide despre care nu se poate spune că le-a controlat. Dimpotrivă, la capătul a două partide în care adversarul a avut momentele sale foarte bune, chiar momentele sale de superioritate, la capătul a două partide în care a suferit, în care n-a avut posesia ca altădată și nici n-a avut ocaziile de altădată. Dar l-a avut pe Messi. Iar ceea ce spuneau Guardiola și Simeone, doi mari antrenori ai momentului, cum că echipa care-l are pe Messi în formă pleacă mereu favorită, pare adevărat.

Despre Messi am spus la un moment dat, pe comentariul unui ”Clasico”, ”ucigașul de superlative, asasinul de adjective”. A trecut ceva vreme de atunci, deja Messi a devenit un ”criminal” în serie, deja e un genocid în toată regula. Nu știu ce s-ar mai putea spune și scrie despre el ca să nu fie redundant, ceva care să nu se fi scris și spus la un moment dat. De aceea nici nu-mi propun asta. O să încerc să vorbesc puțin despre cei doi antrenori ai acestui duel, disputat un pic cam devreme totuși. Valverde a câștigat pentru că l-a avut pe Messi, iar când îl ai pe Messi totul e mai simplu. Aparent, căci deloc nu e simplu să-l faci pe Messi să fie fericit în teren, să se simtă în largul lui. Iar Valverde a reușit asta, ba chiar l-a făcut să înțeleagă pe argentinian ceea ce nici Guardiola și nici Luis Enrique nu reușiseră, că trebuie să se mai și odihnească din când în când. Cam ceea ce a făcut și Zidane cu Cristiano Ronaldo. Prezența lui Dembele în primul ”11” cam pentru asta s-a produs, pentru a-i fi de ajutor lui Messi. Luis Suarez face asta în mod constant, Jordi Alba de ceva vreme, Iniesta dintotdeauna, toți se supun acestei strategii pentru că știu și înțeleg că Messi poate câștiga, dacă e ajutat un pic, de unul singur meciurile.

Chelsea a făcut, cred, cele mai bune două meciuri din acest sezon împotriva Barcelonei. La Londra a trecut aproape de o victorie care, poate, ar fi rescris scenariul returului, iar pe ”Camp Nou” a avut suficiente momente în care a ascuns mingea Barcelonei și a dominat. În vreme ce Valverde a izbutit să realizez un lucru esențial la Barcelona, ca această echipă să câștige și atunci când joacă prost sau e dominată (lucru aproape imposibil pe timpul lui Pep), Conte a făcut exact invers, a transformat pe Chelsea într-o grupare ce nu poate bate chiar și atunci când joacă bine. Mă refer la dueluri de genul acesta, nu la partide obișnuite de campionat. Stilul dictatorial și de multe ori răsfățat al italianului i-a întors vestiarul împotrivă, iar deciziile sale n-au ajutat deloc la menținerea păcii, dimpotrivă. L-a dat afară pe Diego Costa, element esențial al titlului din sezonul trecut, l-a ostracizat vizibil și vehement pe David Luiz, care a găsit de cuviință să-l critice după eșecul de la Roma din octombrie, 0-3. De-atunci, fundașul central de 50 de milioane (într-o vară în care nu se dădeau atâția bani pentru un apărător) a stat mai mult pe la echipa a doua și în tribună, poate că dacă era în teren la meciul tur nu comitea eroarea lui Christensen la golul de 1-1. În afara celor doi, i-aș adăuga pe Morata, dispărut și el în ultima vreme, chiar și pe Hazard, care joacă mai mult pentru a ieși în evidență decât pentru echipă. Aș mai adăuga un mic detaliu: la acest moment, atacantul sub contract cu Chelsea cu cea mai bună medie de goluri e Batshuayi, dar care dă aceste goluri pentru Borussia Dortmund, fiindcă Antonio Conte l-a vrut pe Giroud. În aceste condiții, nu văd cum l-ar putea ajuta pe italian prestațiile bune din ”dubla” cu Barcelona pentru a rămâne pe banca lui Chelsea și-n sezonul viitor, ba dacă mă gândesc bine mi se pare destul de dificil să-l termine și pe acesta. Lupta pentru locul 4 în Permier League va fi la baionetă, iar echipa are nevoie de un vestiar alături de antrenor, nu de înfruntări permanente.

Din nou despre Barcelona. Și despre Valverde. S-a vorbit destul de puțin despre tehnicianul basc în toate aceste luni în care, iată, i-a dus pe catalani spre titlu în Primera, i-a dus în finala Cupei Spaniei și acum, iată, îi duce în ”sferturi” în Champions League. Valverde a reușit, reiau ce-am scris mai sus, să facă din Barcelona o echipă capabilă să câștige și când joacă prost, o echipă capabilă să interpreteze și partitura suferinței. Nu mai e ”tiki taka” Barcelona lui Pep, nu e însă nici Barcelona lui Luis Enrique, în stare să ia patru goluri la Paris și trei la Torino. Din ce s-a văzut în acest sezon, Barcelona lui Valverde nu prea are cum să repete astfel de scenarii horror. E mult mai bine organizată, iar asta s-a văzut și miercuri, când fiecare șut aparent periculos al londonezilor găsea un obstacol din tabăra catalanilor. Dembele e în creștere, fără să se apropie totuși de așteptările date mai degrabă de prețul exorbitant plătit pentru el decât de valoarea în sine, marile probleme ale lui Valverde rămân Iniesta și Busquets. Mai exact momentele când echipa trebuie să joace fără ei, din varii motive. L-am admirat din nou miercuri pe Don Andres. Proaspăt ieșit dintr-o accidentare, a dominat terenul prin simpla lui prezență, inclusiv arbitrul Skomina, nu știu dacă ați sesizat momentul, și-a îndulcit severitatea atunci când i-a explicat o decizie în defavoarea catalanilor. Pentru fotbal în general mi-ar părea rău ca și Iniesta să cedeze tentației de a merge în China, chit că nimeni nu l-ar putea condamna pentru asta.

Apropo de arbitru, foarte pe scurt, căci nu obișnuiesc pe acest blog să abordez probleme de arbitraj. Am fost întrebat pe facebook (pe noul meu cont care s-a lansat chiar ieri) despre acea fază în care Skomina n-a dat penalty-ul solicitat de Chelsea la duelul dintre Pique și Marcos Alonso (apropo, spaniolul lui Chelsea a jucat excelent, chiar sub privirile selecționerului Lopetegui). Faza de miercuri mi s-a părut destul de aproape de cea în care Suarez a primit penalty în acel meci de poveste cu PSG. Dacă s-a dat atunci, trebuia să se dea și-acum, poate, deși Marca scrie în ziarul de joi că nu se impunea. Amuzant mi se pare altceva. Cei care au spus vehement atunci că n-a fost, acum zic că a fost, iar cei care atunci au fost de acord cu decizia arbitrului, acum consideră că nu se impunea.

Așadar, în ”sferturi” avem așa: trei echipe din Spania, două din Anglia, două din Italia și una (și aceeași) din Germania. Plus Messi. Care întotdeauna contează.