Liverpool și granița subțire dintre fericire și nefericire

În vară, l-am avut invitat la o ediție specială Fotbal European pe Enrique Cerezo, președintele lui Atletico Madrid. L-am întrebat atunci, printre altele, cât de subțire poate fi granița dintre fericire și nefericire, dintre agonie și extaz. Mi-a răspuns: ”un minut”. Așa a fost pentru el, pentru Atletico, în finala Champions League cu Real Madrid. Un minut, intervalul dintre fericire și dramă, minutul în care Ramos a marcat golul egalizator, minutul ce mai rămăsese de jucat, cu Atletico în avantaj fiind.

Mi-aș dori să-l pot întreba același lucru și pe Brendan Rodgers. Sunt aproape sigur că antrenorul lui Liverpool mi-ar răspunde: ”O brazdă”. Acea brazdă care l-a făcut pe Steven Gerrard să alunece, tocmai pe el, în acel meci cu Chelsea din finalul lui aprilie, în care toată lumea aștepta o victorie a lui Liverpool pentru a sărbători un titlu în Premier League visat ani de-a rândul de fanii ”cormoranilor”. Acea brazdă s-a dovedit atunci granița dintre agonie și extaz, o bucată de pământ ieșită, crud aș zice, în calea fericirii lui Steven Gerrard, care poate ar fi meritat mai mult decât oricine acel titlu.

Astăzi, la 7 luni de la acel meci, Liverpool e departe de echipa pe care doar un teribil ghinion o îndepărtase de câștigarea trofeului într-unul dintre cele mai tari campionate din lume. Astăzi, Liverpool n-a putut ieși dintr-o grupă de Champions League cu Basel și Ludogoreț (presupunând că Real Madrid era de neatins) și a redevenit echipa crizelor de nervi de dinainte. O calificare în primăvara Champions League ar fi reprezentat un medicament de alinare a durerii ce încă persistă în inimile suporterilor, poate și un doping moral excelent pentru Rodgers și ai săi în condițiile în care locul ocupat acum în clasamentul Premier League nu invită la prea mult optimism. Din păcate, mai mult decât acest loc 9, jocul arătat în ultima vreme invită mai degrabă la pesimism. Cu Basel, o echipă bună, nimic de zis, care a mai pus probleme englezilor în cupele europene (vezi Manchester United sau Tottenham, chiar și Chelsea), dar nu de nivelul lui Liverpool ca valoare individuală a jucătorilor, prestația a fost bizară de la început până la final. De la echipa de start, mai exact felul în care a fost abordat din punct de vedere tactic începutul unui meci ce trebuia câștigat, până la sfârșit, când Skrtel ajunsese referința ofensivă.

A fost un meci prost dintr-o serie de meciuri proaste. Întrebarea pe care mi-o pun, cu siguranță nu mi-o pun doar eu, e logică: Oare cum e posibil ca o echipă să cadă în asemenea hal în câteva luni? Imediat vine a doua întrebare: Chiar atât de important era Luis Suarez în angrenajul lui Liverpool astfel încât plecarea uruguayanului să aducă după sine astfel de consecințe? Mă tem că răspunsul la a doua întrebare e un DA apăsat. Da, Luis Suarez era cel mai important om al echipei, chiar mai important decât Gerrard. Gerrard reprezenta și reprezintă simbolul, sufletul, dar Suarez reprezenta golurile. Adică victoriile. Adică punctele. Adică starea de spirit.

Am tot spus-o și o s-o repet, fotbalul e o stare de spirit. Victoriile aduc victorii atunci când starea de spirit e pozitivă. Când nu mai e, se intră într-o spirală negativă greu de controlat. Iar pentru Liverpool vine și marele duel cu Manchester United, în cel mai prost moment posibil. Iar la United nu cred că s-a uitat acel 0-3 din sezonul trecut.

În martie, scriam pe acest blog că ”Liverpool s-a întors și visează”. Salutam atunci revenirea lui Liverpool în elita fotbalului britanic, îmi manifestam rezervele față de posibila câștigare a campionatului, dar ma gândeam că sezonul care urmează ar putea fi al ”cormoranilor”. Puneam atunci o simplă condiție: ”De vreme ce Rodgers a găsit formula și de vreme ce echipa concurează cu șanse la câștigarea titlului, căci are de jucat acasă și cu City și cu Chelsea, nu văd de ce în sezonul viitor Liverpool nu și-ar propune titlul ca obiectiv foarte clar. Sunt convins că și-l va propune, dar pentru asta va trebui să definească o vară extrem de activă pe partea de mercato. Liverpool trebuie să mai aducă măcar un jucător de valoarea lui Luis Suarez, nu neapărat în atac, și nu trebuie să-l piardă pe uruguayan. Nu știu care demers e mai complicat, teamă mi-e că al doilea, căci după acest sezon fantastic, dacă va face și un Mondial bun, Luis Suarez va fi extrem de căutat și ademenit. Banii n-au miros, oricât de mult ar vrea unii să creadă altceva, sună frumos ”You never walk alone”, dar și mai frumos sună pentru unii fotbaliști zerourile din contracte. Luis Suarez nu-i Gerrard și ăsta cred că ar trebui să fie obiectivul în vară, păstrarea lui, căci e esențial în jocul echipei.”.

Păstrarea lui Suarez a fost într-adevăr un demers complicat. Poate că dacă acea brazdă nu-i ieșea în cale lui Gerrard și Liverpool lua titlul în Anglia, Suarez nu pleca. Nu-s foarte convins, căci banii n-au miros și nici tentația de a juca alături de Messi nu-i mică, dar am zis că POATE nu pleca. Dar a plecat, iar a doua condiție pe care o pusesem, vara activă în mercato, nu s-a îndeplinit. Activă a fost, vezi lista achizițiilor, dar cred că strategia a fost greșită. Spuneam în același text de mai sus că lui Gerrard îi trebuie lângă el un jucător de mare valoare, căci în doi visele devin mai lesne realitate. Suarez era, dar dacă a plecat trebuia înlocuit de cineva cu aceleași caracteristici, cu valoarea și personalitatea uruguayanului. Eu cred că aici e problema. Liverpool s-a trezit fără Suarez și cu o grămadă de bani în cont. Exact cum a pățit Tottenham în 2013 cu Gareth Bale. În paranteză fie spus, cred că dacă Tottenham îl păstra atunci pe Bale și mai aducea unul sau doi fotbaliști de mare valoare putea intra în lupta pentru titlu.

Brendan Rodgers, căci nu putem avea discuția asta fără să pomenim numele lui, n-a înțeles mare lucru din ce i s-a întîmplat lui Villas Boas în vara lui 2013. A adus o droaie de fotbaliști, mulți dintre ei de viitor, dar nici un nume consacrat, nici o personalitate care să stea alături de cea a lui Steve G. În plus, banii plătiți pe majoritatea dintre cei aduși au fost mulți și, aș zice, fără justificare. Am mai spus-o în emisiuni, să dai pe Lallana, pe Markovici ori pe Lovren aceeași bani pe care i-a dat Real Madrid pe Kroos mi se pare o barbarie. Iar să-l aduci pe Balotelli ca înlocuitor pentru Suarez mi se pare o nebunie mai mare decât nebunia lui Balotelli. Sunt multe nume de jucători ce puteau fi luați și s-ar fi încadrat în conceptul de ”valoare și personalitate”. Fiecare își poate face propria listă aici, privind la tabelul transferurilor efectuate în vară, problema e că lista câștigătoare a fost a lui Brendan Rodgers. Suntem în Anglia, unde antrenorul e și manager, are un cuvânt mult mai mare în politica de transferuri decât în Europa. De aceea nu pot fi în totalitate de acord cu cei care-l absolvă pe Rodgers de orice vină, bazându-se doar pe sezonul trecut, pe acea linie subțire dintre vis și realitate.

Pentru Brendan Rodgers e un moment delicat. Deja se vorbește de Rafa Benitez, care nu se simte bine la Napoli și care face tot mai dese apropo-uri, amintindu-și de cât de bine s-au simțit el și familia lui la Liverpool. Aici aș avea unele dubii că e sincer, mai ales în ceea ce privește familia, căci a compara Liverpool cu regiunea Napoli și coasta Amalfitană ca locuri unde să te simți bine e ca și cum ai spune că vremea din ultima lună din București a fost ideală.

În aprilie, Liverpool pierdea titlul în Premier League, dar o făcea cu demnitate. Se poate întâmpla ca în ziua cea mai importantă să nu-ți iasă lucrurile așa cum ai vrea. Sau să iasă o brazdă din gazon și totul să se năruie. Dar atitudinea trebuie să rămînă. Impotența din meciul cu Basel, dar și din dubla cu Real Madrid de exemplu, doare mai mult decât acel ghinion. Una e sa ai ghinion, alta e ca nici măcar ghinionul să nu mai răspundă la provocări.