Întrebările Spaniei și răspunsurile Braziliei

Despre Spania-Olanda, despre transferul lui Fabregas la Chelsea și despre cele petrecute în meciul inaugural al Mondialului va fi vorba în rândurile care urmează. Încep cu Spania-Olanda, pentru că e meciul zilei și unul dintre capetele de afiș ale acestei prime etape din faza grupelor, cu mai multe partide tari ca niciodată parcă. Rar vedem ca finala ediției precedente să se regăsească în meciul de început al unei grupe.

Spania-Olanda, finala de la Johanesburg, a fost momentul care a schimbat percepția oamenilor despre Spania fotbalistică, dar și percepția spaniolilor despre ei înșiși. A fost momentul în care Spania a devenit principala putere fotbalistică mondială, poziție pe care se regăsește și astăzi, la aproape 4 ani de la acel gol marcat de Iniesta, dar și de la acele intervenții miraculoase ale lui Iker Casillas. Lumea își amintește de golul lui Iniesta, dar tinde să uite că fără miracolele lui ”San Iker” poate că ”Iniesta de mi vida” nu ar fi existat.

După 4 ani, Spania a mai adăugat un trofeu în palmaresul său și forțează cea ce nimeni n-a mai reușit până acum: 4 turnee finale consecutive câștigate. Meciul cu Olanda e un prim test, un prim set de întrebări la care Vicente del Bosque și ai lui trebuie să răspundă. Cât de mult s-a schimbat Spania față de momentul Johanesburg? Din cei 14 jucători care au fost atunci pe gazon, 11 se regăsesc și azi în lot. Va fi asta o problemă? E un prim răspuns pe care trebuie să-l dea campioana mondială. Xabi Alonso și Xavi au 4 ani mai mult. Ambii au fost și sunt puctele cele mai importante în modulul tactic al lui Del Bosque. 4 ani nu sunt neapărat mulți pentru un bărbat obișnuit, dar pot fi pentru un fotbalist trecut bine de 30 de ani. 30 de ani are acum și Iniesta, dar asta nu pare o problemă, dimpotivă, jocul său a devenit mai consistent, mai profund, mai matur. Este Iniesta omul numărul unu al Spaniei de azi? Eu cred că da, dar nu eu sunt cel care trebuie să răspundă la întrebare.

Mergem mai departe. În apărare s-a produs o mutare importantă: Sergio Ramos a trecut din dreapta în centru. Ramos pare cel mai în formă spaniol al momentului, iar societatea pe care o va face cu Pique va fi un element extrem de important. Cu Puyol în teren era simplu, el era șeful apărării și nimeni nu discuta asta. Acum, atât Ramos cât și Pique au o mare personalitate fiecare, de aici și tendința de a deveni protagoniști. Fără un ”corector” lângă el, Puyol sau Mascherano, Pique are de multe ori probleme. Va putea fi Ramos acest ”corector”? Iată o altă întrebare. Prin Spania se vorbește că între Ramos și Pique nu-s cele mai bune relații, de unde și zvonul că ar putea apărea Javi Martinez în primul ”11”, alături de Ramos. Pe de altă parte, ultimele evoluții ale lui Sergio Ramos, care țintește acum Balonul de Aur, au arătat o maturizare nu doar în joc ci și în comportament, momentele de derapaj, ce n-au dispărut de tot, fiind din ce în ce mai puține.
Ajungem și la zona atacului. Spre deosebire de 2010, dar mai ales de 2012, în lotul Spaniei a apărut Diego Costa. În 2010, Torres a avut mari probleme medicale, iar Villa n-a fost acel vârf de careu clasic. În 2012, vârful de careu ”clasic” a dispărut de tot, conceptul de ”9 fals” fiind preluat și de Vicente del Bosque. De vreme ce a fost câștigat Euro, conceptul a funcționat. Acum există Diego Costa. Iar întrebarea e dacă atacantul lui Atletico (încă) se poate mula pe filozofia de joc a Spaniei? Dacă, mai clar, calitățile sale se integrează în jocul de posesie al colegilor săi. Diego Costa e o bestie, ”pantera roja” îi spun cei de la Marca, dar are un alt stil de joc cu care s-a făcut remarcat, destul de diferit de cel al ”naționalei” iberice. Va reuși Diego Costa să confirme că au meritat eforturile și mobilizarea spaniolilor în a-l convinge să-și schimbe echipa națională? Iată o altă întrebare.

Dacă Spania s-a schimbat destul de puțin față de 2010, Olanda e foarte mult schimbată. În primul rând din punct de vedere al selecționerului, dar și al jucătorilor. 9 din cei 14 jucători prezenți în finală nu mai sunt. E de bine asta sau e de rău? O să vedem. Senzația e că Olanda e capabilă de orice, poate ajunge departe, dar la fel de ușor poate rata ieșirea din grupe. Atenție la Chile, nu e chiar o reprezentativă de lepădat! Problema lui Van Gaal e lipsa de experiență a apărătorilor săi, doar Vlaar, la 29 de ani, dar provenind de la un club destul de anost în ultima vreme, Aston Villa, fiind o excepție. Acesta este, pesemne, motivul pentru care Van Gaal a renunțat la tradiționalul său 4-3-3 pentru o apărare în 5 oameni, cu 3 fundași centrali. ”Nu e cazul să facem tiki-taka, trebuie să obținem rezultate”, a explicat, cât se poate de clar, viitorul antrenor al lui Manchester United, care a lăsat de înțeles că arma contraatacului va fi preponderent utilizată.

Mă întorc la Spania, mai exact la Cesc Fabregas, așa cum am promis. Vom mai găsi timp, spre toamnă, să analizăm transferul lui la Chelsea. Mi se pare o mare greșeală a Barcelonei că l-a lăsat să plece. Se pare că Fabregas e cel care a plătit factura sezonului trecut. Asta deși cifrele sale n-au fost deloc proaste, 13 goluri și 22 de pase decisive, la mare distanță de Xavi și Iniesta, care împreună n-au golurile și pasele lui Cesc. Adus de Guardiola în 2011 pentru a spori competența și concurența în linia de mijloc, Fabregas nu și-a găsit, în 3 sezoane, locul. Ciudat, căci se întorcea totuși acasă, la origini. Guardiola avea atunci un plan în minte. Xavi, Iniesta, Fabregas și Thiago erau, în ordinea vârstei, creatorii săi, care urmau să continue stilul timp de ani buni. Thiago a plecat, acum pleacă Fabregas, Iniesta are 30 de ani, pare că Barcelona ar vrea să se întoarcă în timp, deși, pe de altă parte, ar cam dori să-i facă vânt spre Qatar și lui Xavi. Mi se pare mai mult decât riscant.

Două vorbe despre Brazilia-Croația. Toată lumea vorbește de arbitrul japonez. Eu nu sunt mirat. Iată ce am scris în ultima postare pe acest blog: ”Știm bine, am avut la fiecare turneu final exemple de acest gen (unele oribile, vezi de Coreea de Sud), echipele gazdă primesc un pic de ajutor din partea arbitrilor. Interesul e ca gazdele să meargă cât mai departe în competiție. Iar acum, pe fondul tulburărilor din Brazilia, cu atât mai mult. E un curent foarte mare împotriva Mondialului, care, trebuie să ne imaginăm, va crește în proporții dacă Brazilia va fi eliminată timpuriu. Măcar acum, oamenii sunt ocupați să susțină echipa națională, căci fotbalul e o religie în Brazilia, dar dacă nu vor mai avea ce să susțină își vor canaliza energia spre alte lucruri”. Mă aștept să revăd decizii de genul acelui penalty.

Pe de altă parte, fotbalistic vorbind, Brazilia a trăit prin Oscar și Neymar. Neymar trăgea la poartă din orice poziție, se simte la el dorința de a fi protagonist și de a reveni la Barcelona cu o altă anvergură, în vreme ce Oscar pasa din orice poziție. Brazilia nu te mai face să te îndrăgostești de fotbalul ei, a devenit o echipă cinică. Mi se pare incredibil să spui despre Brazilia că are cea mai bună apărare a turneului, dar asta e realitatea, chit că ne zgârie la urechi.
Puține lucruri a arătat totuși Croația. Chit că au pierdut pe mîna arbitrului. Cred că Niko Kovac a greșit puțin începând cu tripleta Modric-Rakitic-Kovacic, de care am vorbit și-n avancronică. Mult prea implicați în faza defensivă, ei au pierdut ușor-ușor din energie. Poate dacă ar fi terminat cu ei și ar fi început cu un închizător de meserie, care să-l elibereze pe Rakitici, ca la Sevilla, Croația ar fi pus mai multe probleme Braziliei, în special pe partea lui Dani Alves, care-și continuă prestațiile nesigure de la Barcelona.