Hasta siempre, comandante Raul!

Rândurile ce urmează se vor un omagiu pentru una dintre cele mai frumoase figuri ce au populat fotbalul în ultimii 20 de ani. E vorba de Raul. Raul Gonzales Blanco. Sau RAUL GONZALES-GRANDE, cum am văzut undeva în presa spaniolă. Singurul prenume din fotbalul numelor. Mereu luptător împotriva destinului, mereu în căutarea autodepăşirii, Raul a vizat mai mereu imposibilul. Câteodată imposibilul a devenit posibil în ceea ce-l privește.

Duminică 15 noiembrie va fi o bornă în calendarul vieții pe care Raul n-o va uita probabil niciodată. Alături de ziua în care a debutat. Pe 15 noiembrie 2015, Raul a jucat ultimul său meci în calitate de fotbalist profesionist. Departe de casă, tocmai la New York, departe de fotbalul adevărat, în NASL, al doilea eșalon nord-american, departe inclusiv de forma din tinerețe, dar cu aceeași seriozitate, știință a jocului și dorință de victorie. O victorie ce a venit în cele din urmă pentru New York Cosmos, ce va rămâne în istoria acestui sport drept ultima echipă la care a jucat Raul. Și la care a evoluat, așa ca o scurtă paranteză, Marcos Senna, fostul fotbalist al lui Villarreal, brazilianul naturalizat spaniol și devenit campion continental în 2008 cu trupa lui Luis Aragones.

Vine un moment în viaţă când trebuie să poți să spui stop. Cei care ştiu când să se oprească sunt cei a căror imagine va rămâne mereu albă, insesizabil estompată de griul momentelor neplăcute, inevitabile în partea de final a oricărei cariere, atunci când anii încep să cântăreasca mai mult decât calităţile, iar dorinţa nu mai poate ţine locul putinţei. Raul a știut să spună stop, a știut să pună un stop în cariera sa. Nu acum, acum e finalul. Acel stop de care vorbesc s-a întâmplat atunci când a plecat de la Real Madrid. În acel moment, “RAUL Madrid” s-a desfiinţat. A rămas doar Real Madrid, cel mai mare club al secolului trecut, brandul numărul 1 din fotbalul mondial, dar emblema sa de până atunci plecase. Sau i se sugerase să o facă, iar el a acceptat elegant, ca un cavaler ce-a fost în toată cariera, una în care n-am aflat ce tip de fotomodel ar agrea în patul său, ce maşină şi-a mai luat, ce tatuaj sau freză şi-a mai făcut ori care este marca de chiloţi ce i se potriveşte cel mai bine, la ce ceas se uită când se trezeşte ori ce gel de păr foloseşte. Raul a făcut bani, şi nu puţini, jucând, marcând goluri după goluri, rupându-şi picioarele la propriu pentru albul clubului de suflet, punându-şi numele şi, până la urmă, viaţa la dispoziţia unei entităţi ce înseamnă, în primul rând, milioane de suporteri pe toată planeta. Iar în plan personal, pe care s-a ferit mereu să-l afişeze, e un model agreat şi apreciat de toată lumea. O căsnicie fără pată, 5 copii şi nici o legendă deochiată.

Despre Raul se pot spune multe. Fiecare are propria caracterizare, fiecare are propria impresie. Unanimă este însă aprecierea pe care întreaga Spanie a simţit nevoia să o aducă acestui jucător care, într-o perioadă când “naţionala” iberică nu era cea mai bună din lume, a fost “El Siete de Espana”, şeptarul ce stingea orgoliile şi strângea speranţele în jurul numelui său.

Despre Raul se pot scrie multe. E de ajuns să priviţi cifrele sale ca sa aveţi imaginea unui fotbalist adevărat. Iar dacă va avea cineva curiozitatea să afle câte dintre golurile lui Raul au fost decisive ar descoperi adevărata explicaţie a sintagmei “Raul Madrid”. Cu toate astea, Raul n-a fost niciodată Balonul de Aur, deşi a avut 6 nominalizări, n-a fost campion european şi nici mondial, deşi a jucat 102 meciuri pentru Spania. Câteodată viaţa nu-ţi aduce chiar toate recompensele pe care le meriţi.

Raul a fost căpitanul Realului. A fost șeptarul de legendă al Madridului. A fost la un moment dat regele Spaniei.  A fost sufletul unei țări, iar oamenii, indiferent de culorile pe care le simpatizează, și-au deschis inima și l-au primit acolo, pentru totdeauna.
Hasta siempre, comandante!