Grandoare şi logodnă

Pentru meciuri precum cel de marți seară s-a inventat această competiție. Champions League s-a născut să ofere spectacole grandioase, opere de artă și polemici. Și e făcută doar pentru cei puternici, pentru cei capabili să reziste presiunii și s-o ia de la capăt atunci când situația o cere. Champions League s-a născut pentru acele echipe care-și pot permite asta, care au jucători cu care s-o facă. Și nu-s multe, de aceea pătrunderea în semifinalele Ligii Campionilor e un premiu uriaș. Careul de ași al acestei competiții e, an după an, un cerc extrem de select, locurile sunt limitate, iar o calificare aici consumă toate resursele posibile. Nu oricine e capabil de asta, dar de foarte multe ori chiar și cei capabili rămân pe dinafară fiindcă nu e loc pentru toată lumea.

Real Madrid și Bayern puteau foarte bine juca finala de la Cardiff dacă sorții nu le aduceau fața-n față încă din ”sferturi”. Și, așa cum am spus pe acest blog la finalul meciului tur, ar fi fost o finală pe cinste, chiar dacă am unele dubii că în manșă unică și cu trofeul odihnindu-se la câțiva metri distanță am mai fi asistat la un asemenea spectacol. Și tot pe acest blog scriam după prima manșă că Bayern face parte din categoria grupărilor dispuse oricând s-o ia de la capăt, pentru care nicio bătălie nu e pierdută până când nu dispare orice speranță. Lucru care s-a văzut din plin marți seară, pe ”Bernabeu”. Nu știu câte echipe din Europa ar fi fost dispuse, după 1-2 acasă în tur, să abordeze returul în stilul în care a făcut-o Bayern. În fața ACESTUI Real Madrid, pe ACEST stadion. Am întărit special cele două cuvinte. Real Madrid de astăzi este, după părerea mea, echipa cu cel mai echilibrat și valoros lot din toate participantele în primăvara Ligii, iar ”Santiago Bernabeu” este, o spun toți cei care au apucat să joace aici măcar o dată, tipul de stadion care intimidează în fiecare colț încărcat de istorie, la fiecare fir de iarbă bătătorită de atâtea și-atâtea nume mari. Bayern nu e însă genul de echipă care să se lase intimidată prea lesne, poate și datorită istoriei pe care, la rându-i, o are în spate. Am citit pe twitter în timpul partidei un mesaj, unul din sutele postate, care mi-a plăcut teribil. Nu mai rețin cui aparține, nici nu contează de fapt, ideea e cea care mi-a rămas în minte: Bayern ar fi fost Realul Ligii Campionilor dacă nu exista Real Madrid.

Din capul locului trebuie să precizez un lucru. Și să-i atenționez pe cei care caută discuții interminabile despre arbitraj, polemici și bălăcăreli cu miros românesc că au greșit adresa. Daca asta caută, există un buton, ”Exit”, pe care-i invit să-l acceseze. Așa cum n-am făcut-o nici după Barcelona-PSG, cu ale sale discuții legate de Aytekin, așa cum în încercat să n-o fac nici în alte situații, n-o voi face nici acum. Aș vrea să mă refer, pe cât posibil, doar la partea fotbalistică. Știu, mulți veți spune că nu se pot scoate din context anumite erori de arbitraj, ceea ce e adevărat. La fel cum e foarte adevărat că au existat, ca și la Barcelona-PSG, destule greșeli. Însă rămân la părerea că-n spatele arbitrilor se pot pune multe, dar nu propriile erori, care au fost la fel de importante. Așa cum Unai Emery nu poate pune în spatele arbitrilor cele doar patru pase corecte izbutite în ultimele 10 minute de pe ”Camp Nou” și nici atitudinea jenantă pe care a avut-o echipa, la fel nici Carlo Ancelotti nu poate pune doar pe seama ungurului Victor Kassai această eliminare. În ciuda unei prestații extrem de curajoase la Madrid și a unei prime reprize foarte bune la Munchen, nu cred că se poate spune că Bayern a fost echipa superioară în această dublă manșă. Faptul că Neuer a fost cel mai bun om al bavarezilor în ambele confruntări, dar și faptul că Bayern a marcat dintr-o fază fixă, dintr-un penalty și grație unui autogol reprezintă elemente care înclină balanța spre Madrid. Și dacă e să vorbim de arbitraj, nu e vina nimănui că-n tur Bayern n-a știut să profite de un penalty acordat mult prea ușor și e doar vina lui Ancelotti că nu a înțeles că trebuie să-l scoată pe Arturo Vidal după ce același Kassai, în capul căruia se sparg toate acum, nu-i arătase al doilea ”galben” undeva în debutul reprizei secunde. Era o decizie care se impunea a fi luată, mai ales că mijlocașul chilian e și tipul de jucător impulsiv, căruia nervii îi cedează repede și care de multe ori nu gândește limpede, cu adrenalina invadându-i creierul.

La adăpostul rezultatului din tur, dar având problema absenței lui Bale, Zidane trebuia să aleagă o soluție de înlocuire. L-a preferat pe Isco și, sincer să fiu, altceva nici nu putea face, căci Isco venea după un meci fantastic la Gijon, cu câteva zile înainte. Socoteala s-a potrivit doar în plan ofensiv, căci Isco i-a scos ceva peri albi lui Xabi Alonso, obligându-l cumva pe Ancelotti să-l scoată pe bătrânul ”quaterback” (a cărui decizie de a se retrage, din păcate, după ce am văzut marți e mai mult decât justificată), dar în plan defensiv nu prea. Bayern a atacat mult în flancuri, căutând mereu să creeze superioritate pe cele două benzi, ceea ce a și reușit de multe ori, dar fără folos. În condițiile în care trei din cei patru oameni implicați, Lahm, Ribery și Robben au o vârstă care nu le mai permite un efort susținut timp de 90 de minute (eventual și prelungiri), posibilul avantaj dat de lipsa de încredere defensivă a lui Isco n-a putut fi materializat. Poate dacă Bayern i-ar fi avut pe Carvajal și pe Marcelo, altele ar fi fost datele problemei. Zidane a mutat ulterior, rectificând rombul inițial de la mijloc, mai întâi trecându-l pe Modric pe dreapta, apoi scoțându-i pe Isco și Benzema pentru a face loc ”cărăușilor” Lucas Vasquez și Asensio, lăsând tot greul defensiv pe umerii lui Cristiano. Care s-a arătat din nou decisiv, cele 5 goluri (din 6) marcate în această dublă scoțându-l din nou în evidență.

Revin și de data asta la o idee pe care am expus-o și-n alte ocazii. Cea a detaliilor care fac diferența. În duelul celor doi antrenori, Zidane a simțit pericolul pe care Bayern îl imprimă pe benzi și a mutat acolo. Ancelotti n-a simțit pericolul eliminării lui Vidal și n-a acționat, deși varianta Kimmich era pe bancă. ”Nu-i da niciodată opțiuni arbitrului să te judece”, iată o frază pe care am s-o scot mereu în evidență. Îi aparține lui Mourinho, chit că portughezul mai uită de ea atunci când se plânge și el de câte ceva. Între un Vidal surescitat și pasibil de eliminare și un Xabi Alonso obosit și pasibil de a face erori, Ancelotti a mers pe mâna primului și s-a trezit în situația de a aborda prelungirile doar cu gândul de a le duce până la penaltyuri, unde efectul Neuer poate că ar fi fost devastator. Ba chiar s-a văzut obligat să sacrifice referința sa ofensivă, l-am numit pe Lewandowski, căci cineva trebuia să iasă pentru a putea intra Kimmich, doar cu Thiago Alcantara fiind greu de rezistat la mijloc. E și aici un detaliu al unei partide în care Bayern a tras doar de două ori pe spațiul porții lui Navas, care n-a avut nicio intervenție notabilă în 210 minute. Bayern și-a arătat grandoarea, dar între Real Madrid și Champions League există o logodnă pe care nimeni nu o poate nega.

P.S. N-aș vrea să trec cu vederea calificarea lui Atletico Madrid în a treia semifinală din patru prezențe în Champions League sub comanda lui Simeone. Încă o performanță formidabilă a acestui antrenor pe care se mai găsesc unii în stare să-l critice pentru că joacă urât. Poate că așa o fi, dar Simeone rămâne marele reper al lui Atletico într-o competiție în care Realul are un lot colosal, Barcelona un atac formidabil, Bayern o mentalitate incredibilă și Juventus o dorință fantastică de a reveni printre coloși. Simeone rămâne atuul lui Atletico și eu încă mai cred că Zeul Fotbalului n-a uitat de datoriile pe care le are față de această echipă.