Frumoasa amintire a lacrimilor

Între a analiza o semifinală după care ar fi prea multe de scris și o alta după care n-ar fi mai nimic de scris, m-am gândit să pedalez din nou pe străduța amintirilor. Amintirile nu ţi le ia nimeni. Nici visele, de acord, dar amintirile sunt ale tale, doar ale tale. Sunt acele imagini care te fac să zâmbeşti, sunt acele imagini care-ţi aduc ochii la graniţa lacrimilor, sunt acele clișee pe care nimic nu le poate înlocui. Nici măcar visele.

Pesemne că una din principalele caracteristici ale creierului uman este capacitatea de a se întoarce în timp. De a-şi aminti. De a răscoli prin sertarele memoriei, spre a redescoperi momente ale vieţii, momente trăite, nu visate, căci visele reprezintă o cu totul altă caracteristică.

Astăzi, 10 iulie e o zi ca oricare alta. O zi în care comentăm, la mondialul nostru, cel de dat cu părerea, cele întâmplate în Brazilia, la Mondialul celorlalți, al celor ce-l joacă. 10 iulie 1994 e o zi unică. Ziua în care contam și noi. Ziua în care am fost invitaţi la cea mai frumoasă petrecere pe care fotbalul ne-a oferit-o. Am trăit atunci din toate câte puţin. Am stat la masă cu agonia, am dansat cu extazul, ne-am revăzut cu agonia pe holuri, la o țigară, apoi iar cu extazul, la bar, pentru ca agonia să facă loc, într-un târziu, unui invitat pe care nu l-am fi dorit cu noi la aceeaşi masă: tristeţea.

Pe 10 iulie 1994 am jucat cu Suedia, la San Francisco. Miza era un loc în paradis, o confruntare cu Brazilia în semifinale, ca o destinaţie de vis pentru o echipă ce navigase la acel turneu final într-un ocean de elogii. Era ultimul “sfert”, era 10 şi jumătate noaptea, aflasem deja că Bulgaria vecină bătuse Germania şi se bucura pentru semifinala cu Italia ce urma să vină. Ne aşteptam rândul la coada bucuriei, străzile își așteptau oamenii, deşi semnele cereşti, care nu-s niciodată întâmplătoare, ar fi trebuit să ne reducă din optimism. Ploua la Bucureşti la ora meciului, era o vreme mohorâtă, tristă, destul de puţin obişnuit pe atunci în luna lui Cuptor. Azi și vremea s-a schimbat, nu doar vremurile.

N-are nici un rost să turnăm din solnița amintirilor peste rana regretelor. Am pierdut acel meci şi acea şansă. Lumea a ieşit totuşi în stradă, în tăcere, iar picăturile de ploaie se confundau cu lacrimile. Lacrimile de la San Francisco au ajuns repede în România, căci, da, multă lume a plâns atunci alături de Răducioiu, de Dan Petrescu, de Belo, de Ilie, de Hagi şi de ceilalţi. I-am urât în noaptea aia pe Anderson şi Ravelli, dar şi pe Prunea, nemeritat transformat în groparul viselor noastre, nemeritat căci greşeala e permisă oricui, iar dacă victoriile sunt meritul echipei, la fel şi înfrângerile trebuie să fie ale tuturor. Atât de mare a fost tristeţea încât semifinalele şi finala parcă nici n-au mai contat.

Au trecut 20 ani de atunci. Uoff, ce repede! Fotbalul nostru nu s-a născut în acea noapte ploioasă. Ci 4 ani mai devreme, în Italia, când a făcut un turneu final rezonabil și onorabil. Astăzi, acel copil ar fi trebuit să fie la maturitate. Să fi ieșit deja de pe băncile facultății și să aibă locul său în viață. N-are însă cum. E un om care încă își caută identitatea. Pentru că n-a intrat la facultate, căci nu și-a luat nici măcar bacalaureatul. Părinţii n-au avut grijă de acel copil frumos, născut din bucuria eliberării dintr-o dictatură și crescut cu mândria de a fi pe locul 5 într-o ierarhie mondială. Şi-au bătut joc de el, l-au folosit ca să-şi umple buzunarele, ba l-au şi violat când a fost cazul, apoi l-au lăsat baltă, ca să fie înfiat de finanţatori fără scrupule, prea plini de ei înşişi, prea ocupaţi să apară la televizor şi să bată câmpii decât să-i facă o educaţie sănătoasă.

Acel copil e ca mulţi copii de azi, rod al unei societăţi bolnave, fruct al unui copac neudat la timp, ponegrit cu substanţe interzise şi apoi vopsit cu minciuni.

Pesemne că una din principalele caracteristici ale creierului uman e capacitatea de a visa. De a-şi imagina cum ar fi fost dacă în sertarele memoriei nu am găsi decât amintiri frumoase. Lacrimile acelei seri de 10 iulie sunt totuşi o amintire frumoasă. Să plângi nu-i o ruşine, chiar şi bărbaţii plâng, nu-i aşa?! Să plângi că ai ratat Everestul e una, să te plângi că n-ai ocazia să plângi e cu totul altceva.
Atunci, în acea seară ploioasă de iulie, a fost ultima oară când eu am plâns pentru fotbal.

P.S.
Am văzut de curând, la TVR, acel meci, în reluare. L-am privit altfel, cu ochii celui care azi e implicat în fenomen și i-a cunoscut pe majoritatea celor implicați atunci. Am mutat însă pe alt program în momentul în care Răducioiu a făcut 2-1. Mai departe n-am putut să mă uit. N-am putut, nici acum după 20 de ani, să retrăiesc acele momente.