Finala lui Sarri, finalul lui Hazard

Chelsea - Arsenal 4-1 VIDEO | Titlul acestui text putea foarte bine să fie inversat. ”Finala lui Hazard, finalul lui Sarri”. Nu se schimba mare lucru. Căci, într-adevăr, a fost finala lui Hazard, dar și ultima partidă în tricoul lui Chelsea, a fost finala lui Sarri, dar și (probabil) sfârșitul aventurii sale pe tărâm londonez.

E însă un pic nedrept titlul, căci ar fi trebuit să-i cuprindă și pe Giroud, Pedro, Azpilicueta, oameni cu importanță mare în cucerirea trofeului. Sarri și Hazard sunt însă capetele de afiș ale unui meci disputat în condiții bizare, urmare a unei idei cel puțin discutabile a celor de la UEFA, de a duce tocmai la Baku o finală europeană.

Văzând cum merg lucrurile, știind că la Baku vor fi și patru partide la Euro 2020, probabil în același decor înghețat, mai degrabă de meci amical, căci miile de kilometri până în Azerbaidjan vor rămâne, la fel cum vor rămâne și dificultățile de a-i străbate fără să faci un credit la bancă, văzând toate acestea deci e de presupus că-n câțiva ani vom avea un astfel de meci și la Astana, căci și Kazahstan merită, nu-i așa?

Să-i lăsăm însă baltă pe cei de la UEFA cu ideile lor cu tot și să ne îndreptăm un pic atenția spre personajele amintite. Despre Eden Hazard nu știu dacă ar fi neapărat multe de spus. Pe belgian îl știe toată lumea, e din acea specie rară de Fotbaliști (cu F mare) capabili să ia pe umerii săi soarta unui meci și a unei echipe.

Beneficiar absolut al libertății pe care Sarri a știut să i-o acorde (și voi reveni imediat asupra subiectului, căci e unul important atunci când vine vorba de antrenor), Hazard a făcut ca totul să fie mult mai simplu. Iar diferența dintre prestația sa și prestația decarului de dincolo, Mesut Ozil, în teorie corespondentul lui Hazard în tricoul lui Arsenal, reflectă exact diferența de pe tabelă.

Arsenal a controlat jocul câtă vreme l-a blocat pe Jorginho

E explicabilă obsesia pe care Zidane a dezvoltat-o pentru belgian, pe care-l vede drept șeful de orchestră în sezonul viitor la Real Madrid, e bizar cum Barcelona, de exemplu, n-a văzut în Eden înlocuitorul perfect pentru Neymar, în vara lui 2017, dar și complementul ideal pentru Messi și Suarez.

Ceva dificultăți a avut însă belgianul de a intra în joc. Asta pentru că-n primele 30 de minute Arsenal a știut cum să blocheze ieșirile din apărare ale ”albaștrilor”. Unai Emery și-a făcut temele în acest sens, meticulos așa cum spune toată lumea despre el că este înaintea unui astfel de meci. A dus planul până la punctul în care l-a implicat și pe Mesut Ozil în el, care urma să-l blocheze pe Jorginho, piesa în jurul căreia se învârte desenul tactic al luiSarri.

Jorginho a dat 5 pase în primele 25 de minute, semn că Ozil și-a făcut bine treaba. Constanța nu e însă punctul forte al germanului, astfel că planul lui Emery a început să se dilueze. Nu înseamnă asta că Ozil ar fi neapărat de vină, dispariția lui din plan fiind consecință a noului context din jocul lui Chelsea.

Care a început să apeleze mai mult la pasa lungă pe Giroud, la energia lui Kante, la viteza și viteza de reacție ale lui Pedro și la talentul de a ieși din încurcături de care dispune Eden Hazard. Totul plecând însă de la o apărare suficient de sigură, în care Azpilicueta a impresionat, apărare ce a făcut ca temutul atac ”Aubacazette” al ”tunarilor” să fie aproape inexistent. Istoria finalei s-a scris destul de contondent în primele minute ale părții a doua, deși pauza nu dădea vreun semn că așa ceva ar putea să se întâmple ulterior. Chelsea a meritat victoria fiindcă om cu om a fost superioară lui Arsenal. Și pentru că, așa cum spuneam mai sus, atunci când îl ai pe Hazard totul e mai simplu.

Hazard i-a făcut viaţă grea lui Sarri

În preziua finalei citeam o declarație simpatică a lui Sarri. Iar de-aici e momentul să discutăm un pic despre tehnicianul italian. Spunea Sarri cam așa: ”Pe cât de plăcut e să-l ai pe Hazard în echipă la meciuri, pe atât de problematic e pe parcursul celorlalte zile din săptămână. Se plictisește la antrenamente pentru că totul i se pare foarte simplu și toate îi ies imediat”. Poate că în asta stă mare parte din meritul lui Maurizio Sarri, că a reușit să-l facă pe belgian să nu se plictisească și, ulterior să se folosească de uriașele lui calități.

Mă bucur mult pentru Sarri, poate și din ideea că, iată, succesul se poate alătura unui bărbat și după vârsta de 60 de ani. Acum 5 ani, nimeni nu știa mai nimic despre el, deși bifase 17 echipe pe care le antrenase înainte să debuteze în Serie A pe banca lui Empoli. Pe care o și promovase, de altfel, după două sezoane în Serie B. Acolo, în Toscana, antrenorul născut la Napoli a început să devină un personaj. Mai întâi urmare a jocului prestat, apoi a poveștilor din jurul carierei sale, mai exact a anilor în care, în paralel, antrena și muncea într-o bancă.

Apoi a venit Napoli și cele trei stagiuni în care s-a ținut cât a putut de Juventus, iar acum Chelsea și acest succes la capătul unui sezon destul de confuz, în care, în ciuda criticilor și a curentului venit dinspre tribună, a dus echipa pe locul 3, a pierdut finala Cupei Ligii la penalty-uri și, iată, a luat Europa League.

Cred că pentru Sarri a fost oarecum sezonul maturizării. La 60 de ani pare ciudat să vorbești de maturizare, dar uite că e posibil. El a aterizat la Londra decis să-și impună filozofia, pentru care, de altfel, fusese și luat. A știut să se adapteze la noile situații, la natura ușor anarhică a unor jucători, majoritatea veterani, cu salarii mari și obiective mici. A intuit că Hazard era diamantul ce făcea să strălucească tot jocul și s-a chinuit să-i facă toate poftele. Normal ar fi să rămână la Londra, dar ce mai e normal în fotbalul de azi?

Arrigo Sacchi şi Guardiola vorbesc frumos despre Sarri

Greu de înțeles de ce nu e pe placul fanilor de pe ”Stamford Bridge”, care i-au tot ironizat ideile în ultimele luni, acel ”Sarriball” de care tot a vorbit. Pesemne că pe-acolo amintirea lui Mourinho și a stilului său e încă prezentă, un stil de care n-au fost departe nici Conte, nici Hiddink, nici Benitez, nici Di Matteo.

Când Arrigo Sacchi și Guardiola, doi tehnicieni care au revoluționat fotbalul prin ideile lor în ultimii 40 de ani, vorbesc atât de frumos despre cineva, pesemne că știu ce spun. Sarri e un nebun al unui fotbal ce nu prea mai are loc de așa ceva. Se spune că va merge la Juventus. E o provocare uriașă, dacă e adevărat, căci în Italia destui vorbesc de Milan. Miza e uriașă, diferențele sunt mari. Și mai e și Cristiano Ronaldo, un factor de care n-ai cum să nu ții seamă. Acest trofeu cucerit la Baku îi oferă lui Sarri un pic de confort înaintea acestei logodne cu o ”Bătrână Doamnă” ce are o obsesie: Champions League.

Video rezumatul meciului Chelsea-Arsenal 4-1