Fado-ul dulce al Portugaliei

Faptul că Portugalia, o națiune ce l-a oferit fotbalului pe Eusebio, preluându-l din Mozambicul natal și ridicându-l la nivelul geniilor Pele, Maradona sau Cruyff, o națiune ce i-a dat pe Figo și pe Ruis Costa, pe Futre și pe Jordao, pe acest fenomen numit Cristiano Ronaldo, faptul că Portugalia celor amintiți și a multor altora nu a câștigat până duminică niciun trofeu major la nivel de echipă națională e totuși un paradox. Vorbim despre o națiune pentru care fotbalul e un sport național, e o stare de spirit, e un fenomen ce se trăiește la intensitate maximă, iubit cu patos, fierbinte ca soarele din Algarve sau dulce ca un vin de Porto. Faptul că Portugalia nu avea un trofeu iar Danemarca, de exemplu, îl avea de două decenii și ceva era, trebuie să recunoaștem, o mică nedreptate. Reparată în această zi de 10 iulie 2016, pe un ”Stade de France” ce nu-și credea ochilor, într-un Paris ce se pregătea de sărbătoarea ”albaștrilor” și s-a trezit peste noapte vorbitor de portugheză.

Portugalia de azi este, poate, cea mai puțin dotată dintre echipele cu care această țară a bătut la ușa gloriei. De la timpurile lui Eusebio și lacrimile sale de după semifinala cu Anglia de la Mondialul din 1966, până la acea frumoasă generație a lui Figo și Rui Costa, al cărei vis de mărire de pe vremea junioratului s-a terminat cu lacrimile lui Figo după semifinala cu Franța, din 2000, și-apoi cu ale lui Ronaldo după finala de-acasă, din 2004, cu Grecia, trecând pe la acea frumoasă generație a Europeanului din 1984, scoasă tot de Franța lui Platini într-o semifinală plină de dramatism, în toți acești ani Portugalia a amestecat iată fotbalul cu lacrimile. Un fado fotbalistic dacă vreți (fado înseamnă destin, soartă), un ritm trist, așa cum sunt toate melodiile acestui gen muzical în care cuvântul ”tristeza” predomină, iar ”saudade”, tânjirea după o soartă mai bună, e un soi de laitmotiv. Dar dacă e adevărat că e cea mai puțin dotată, Portugalia de azi este, grație lui Fernando Santos și Cristiano Ronaldo, singura care a reușit să-și optimizeze resursele, să-și creeze o linie de la care să nu se abată și să creadă în victorie indiferent de circumstanțe. A fost un turneu final puțin spectaculos. Probabil cel mai puțin spectaculos din istorie. E logic așadar ca echipa câștigătoare să fie una puțin spectaculoasă.

N-a fost nimic surprinzător în felul în care cei doi antrenori au pregătit această finală. Nicio surpriză n-a sosita așadar, nici dintr-o parte, nici din cealaltă. Același 4-2-3-1 al Franței, același 4-1-3-2 al Portugaliei, formulă aliniată de lusitani în sfertul cu Polonia, nu în semifinala contra galezilor, unde au existat probleme de lot. Surprizele au apărut însă pe parcurs, mai exact odată cu trecerea minutelor. Neplăcute din partea lui Deschamps, plăcute din partea lui Fernando Santos. Dacă francezul a fost imobil, prins într-o ciudată letargie de a gândi pesemne că golul trebuie să vină din inerție, Santos, despre ale cărui calități de a citi un meci cred că nu mai are rost să comentăm din nou, a ales să riște cu introducerea acestui încă necunoscut Eder, chit că vor încerca unii să spună că nu-i totuși un anonim de vreme ce joacă la Lille. Anonim să zicem că nu e, dar nici vreun jucător cu care să forțezi marea victorie nu mi se părea. Bine în schimb că i s-a părut lui Santos, care a riscat scoțându-l pe Renato și introducând pe unicul număr 9 din lot într-un moment în care se părea că obiectivul Portugaliei sunt penaltyurile. Să scoți un mijlocaș și să bagi un atacant un pic greoi și ușor imobil se traduce printr-un mare risc, mai ales într-o finală ca asta, mai ales la capătul unui turneu final la care Portugalia n-a riscat niciodată. Deschamps în schimb a rămas înțepenit, Martial și-a așteptat cuminte rândul pe margine, iar Pogba a continuat să evolueze în zona nimănui, deși era unicul ce putea să intimideze apărarea adversă. Asta dacă era plasat undeva un pic mai sus și nu în zona lui Matuidi.

Poate că istoria finalei s-a scris la accidentarea lui Cristiano Ronaldo. În loc ca ea să devină un argument pentru francezi, s-a transformat într-o problemă pentru ei și a devenit argument pentru portughezi. Rămași fără principalul inamic, francezii au părut debusolați, ca o armată ce nu-și pregătise un astfel de război. Aici poate că ar fi trebuit să intervină Deschamps, să schimbe orientarea partidei, într-un moment în care opozanții încă se clătinau gândindu-se la pierderea suferită. Nu s-a mișcat însă, dar au făcut-o portughezii. Rămași fără căpitan, fără lider, fără simbol, s-au regrupat rapid. Pesemne că refrenul ”As armas” din imnul național le-a sunat brusc în urechi, astfel că mobilizarea a fost exemplară. Portugalia a acționat fix ca o echipă rămasă în inferioritate, când cei 10 jucători rămași în teren știu că trebuie să se dăruiască mai mult pentru a compensa pierderea suferită. Dar nefiind în inferioritate, această atitudine i-a ajutat formidabil să ducă până la capăt o bătălie pe care puțini îi vedeau capabili s-o câștige.

Capricios cum îl știm, Zeul Fotbal s-a decis brusc că lacrimile lui Eusebio, Figo sau Cristiano sunt de-ajuns și că ele trebuie, eventual, înlocuite cu unele de fericire. Astfel că i-a trimis lui Eder acel gând inspirat de a trage la poartă dintr-o zonă în care singurele opțiuni ce-i rămăseseră erau pase înapoi. L-a invitat practic să deschidă ușa gloriei. Doar că Eder nu s-a mulțumit s-o deschidă, a spart-o de-a dreptul, căci în șutul său s-au adunat toate frustrările fotbalistice ale acestui popor din ultimii 50 de ani. Transformat brusc în erou al Portugaliei, Eder a văzut apoi cum mingea trimisă de el se odihnește în plasa porții unui Lloris ce, sincer, cred că putea face mai mult la această fază. Dar când Zeul Fotbal ia o decizie, cine să i se mai împotrivească?! Mai devreme sau mai târziu, justiția divină apare pentru toată lumea.

Cu șutul lui Eder și lacrimile de fericire ale lui Cristiano se termină un turneu final de la care am avut multe așteptări, dar am primit destule decepții. Un turneu final inedit, experimental chiar, ce a permis prezența unor echipe care în mod normal erau în fața televizoarelor. Și România se numără printre ele sau poate chiar deschide această lisă, asta dacă e să ne luăm după ce am văzut în această lună. Marea victorie a Franței nu e însă pe teren, ci la capitolul organizare, faptul că niciun atentat terorist nu s-a petrecut la Paris și-n restul țării pe toată durata Europeanului e un succes important, căci nu puțini au fost cei care ar fi pariat că se va întâmpla ceva tragic în această perioadă.

A fost așadar turneul Portugaliei, care-și primește recompensa pentru tot ce a oferit acestui sport. Turneul lui Pepe, care cred că e MVP-ul moral al competiției. Turneul lui Fernando Santos, un antrenor care a știut ce vrea și a găsit metodele să obțină această mare victorie. Și a fost turneul lui Cristiano Ronaldo. Poți să-l iubești sau poți să-l urăști, dar nimeni zdravăn la cap nu-l poate pune în vreun fel sub semnul întrebării. E unul din marii campioni ai omenirii de care ne vom aminti cu multă nostalgie peste ani, atunci când cine știe dacă acest sport din ce în ce mai industrializat și robotizat va mai permite apariția unor astfel de fenomene.

Portugalia e în sărbătoare. Iar noi, toți ceilalți, ar trebui să-i transmitem un sincer ”obrigado” pentru că ne-a făcut să înțelegem că niciodată nu-i târziu să-ți îndeplinești un vis. Portughezii au lăsat viața să-i surprindă și iată ce dulce senzație trăiesc acum.