Eșecul lui Cholo, victoria lui Chicharito

Cele 7 partide pe care Real Madrid și Atletico le jucaseră, între Lisabona și returul de miercuri de pe ”Bernabeu”, oferiseră o realitate ușor alterată. Fuseseră 7 partide consecutive, în toate competițiile posibile, în care Real Madrid nu mai izbutise să-și învingă eternul rival din oraș. Spun ușor alterată, pentru că nu prea e normal ca diferențele existente între cele două grupări, din punct de vedere al calității jucătorilor din lot, aproape toate în favoarea Realului, să ducă la o asemenea serie de rezultate pozitive în direcția echipei mai slab cotate. Real Madrid e o echipă superioară lui Atletico, o recunosc inclusiv cei de pe ”Calderon” (ultimul exemplu, acționarul majoritar Miguel Angel Gil, fiul lui Jesus Gil, care a fost prezent în studioul Digi Sport), astfel că tot ce s-a întâmplat de la Lisabona încoace e mai mult decât surprinzător. Erau totuși 7 meciuri, nu 3 sau 4.

Cam de fiecare dată, poate cu excepția acelui 4-0 din campionat, Atletico a jucat în stilul său. Stilul Simeone, pe care mulți îl critică, dar care, cred eu, trebuie luat ca atare. Am mai vorbit pe acest blog despre teoria meritului în fotbal. Ideea conform căreia o anumită echipă a câștigat nemeritat un meci sau o competiție mi se pare eronată. Dacă a câștigat, înseamnă că a meritat s-o facă, fie și pentru că a făcut mai puține greșeli decât adversarul și s-a apărat mai bine. Fotbalul are două faze, atacul și apărarea. Apărarea și atacul, cred că ar spune Diego Simeone. Echipa care face perfect ambele faze devine o echipă perfectă. Dar, sincer, câte echipe perfecte ați văzut în istoria fotbalului?  

De data asta nu i-a ieșit lui Simeone. Poate și pentru că a fost prea obsedat să elimine Realul din Champions League, să dea lovitura de grație a răzbunării scoțându-și rivalul din competiția cea mai importantă pentru el, pe stadionul lui. Am mai spus-o și scris-o, circula o vorbă prin Madrid cum că, la Lisabona, după festivitatea de premiere, Simeone ar fi intrat în vestiarul alor săi și ar fi făcut o promisiune: ”cât sunt eu antrenor la Atletico, Real Madrid nu o să ne mai bată niciodată”. Nu avem de unde să știm dacă așa a fost, dar parcă această obsesie i-a întunecat un pic gândirea lui Simeone. Cred că-și imagina, poate și visa la momentul ăsta ca la o dulce răzbunare, că va elimina pe Real și va arunca un pic de haos instituțional peste ”Santiago Bernabeu”. Scenariul nu era chiar unul SF, căci cred că e lesne de imaginat care ar fi fost atmosfera pe stadion în cazul unui gol marcat de Atletico, ce ar fi dus la scoaterea Realului din joc.  

Problema lui Simeone de aici a venit. Ca să elimine Realul din competiție, trebuia să dea gol. Așa era situația de față, 0-0 nu era bun pentru calificare. Atletico nu a făcut însă nimic pentru a căuta acest gol, doar a așteptat momentul prielnic. În alte meciuri i-a ieșit lui Simeone, acum însă conjunctura făcea ca Realului să-i lipsească 4 oameni extrem de importanți. La 4-0 pe ”Calderon”, a fost o conjunctură asemănătoare. Atunci însă Atletico a căutat golul, a căutat victoria, ba la un moment dat, simțind oportunitatea, a căutat să-și umilească rivalul. De data asta cred că Simeone a greșit. Cred că planul său a fost să ducă meciul cu 0-0 spre minutul 75 și apoi să profite de căderea fizică a celor de la Real, probată și în tur, dar și pe ”Camp Nou”, în ”Clasico”.

De foarte multe ori am folosit, aici pe blog sau în emisiuni, expresia: fotbalul e o sumă de detalii. Detalii care fac diferența uneori. Detaliul de miercuri seară a fost eliminarea lui Arda Turan. Văzându-și echipa în inferioritate numerică, Simeone a făcut un atac de panică și a mai introdus un fundaș. A fost limpede atunci că tot ceea ce-și dorește e să ajungă la penaltyuri, bazându-se probabil pe forma bună a lui Oblak și pe presiunea ce s-ar fi mutat spre adversari, care ar fi avut numai de pierdut. Acea schimbare a distrus complet mecanismul unei echipe care nu a jucat niciodată cu 3 fundași centrali în câmp. Iar golul Realului, analizat perfect la Euro Fotbal de Ilie Dumitrescu, demonstrează cum o astfel de dereglare poate avea consecințe imediate.

De multe ori l-am lăudat pe Diego Simeone. Cred că pe merit. Am spus despre el, la un moment dat, că e cel mai bun antrenor din Spania. Așa era atunci. Acum, cred că e responsabil de eșecul echipei sale. Nu doar pentru schimbarea de care am pomenit mai sus, în general pentru tot ceea ce a făcut. Introducerea lui Saul a fost neinspirată. Dar inspirația n-a fost nici o clipă alături de Cholo în seara zilei de miercuri. La 0-0, îl scoate pe Griezmann și-l introduce pe Raul Garcia. Schimbarea logică, dacă-ți dorești să dai golul calificării, era ieșirea lui Mandzukic și introducerea lui Torres. Cu Torres alături de francez, cel mai în formă om al lui Atletico totuși, creștea viteza pe contre, iar mesajul către jucători era limpede: ”Vamos! A por ellos!”. Așa, cu Raul Garcia, mesajul a fost exact invers. Plus că, dacă era inspirat, ceea ce n-a fost cazul miercuri, Simeone sesiza nervozitatea lui Arda Turan, care avea deja cartonaș galben și nu-i ieșea jocul. Raul Garcia în locul lui Arda și Tores în locul lui Mandzukic erau schimbări prin care, poate, Atletico pleca din nou victorioasă.

Ancelotti cred că s-a temut de acest meci. Avea și motive, zic eu. Cred că principalul consemn dat jucătorilor săi a fost să nu riște și să nu paseze niciodată dacă simt că au mai puțin de 50 la sută șanse ca pasa să fie reușită. Introducerea lui Ramos în zona de mijloc, pe postul lui Modric, așa se explică. La Euro Fotbal, înainte de meci, nu știam ce să credem. Ne gândeam că va juca Pepe acolo, ne gândeam chiar la varianta cu 3 fundași centrali, neobișnuită, căci Real, ca și Atletico apropo de ce vorbeam mai sus, n-a folosit niciodată acest sistem. Plecam de la declarația lui Ancelotti de după ”Clasico” de anul trecut, pierdut pe ”Camp Nou” cu Ramos la închidere. Atunci, recunoscându-și eroarea, Ancelotti spunea că niciodată nu-l va mai juca peRamos în acea poziția. Never say never, nu-i așa? 

Sergio Ramos la mijloc n-a fost mutarea care a câștigat meciul. Dar a fost mutarea ce a adus siguranță, cel puțin pe fază defensivă. Ramos nu-i Modric, dar atunci când Realul nu avea mingea și trecea automat din modulul 4-3-3 în modulul 4-4-2, poziționarea sa era perfectă pentru o apărare sigură. Atletico n-a surprins Realul niciodată pe contraatac miercuri seară. În plus, prezența lui Ramos alături de Pepe și Varane a neutralizat un mare atu al lui Atletico, fazele fixe. Iar agresivitatea sa proverbială, care de multe ori i-a jucat feste, de data asta l-a ajutat să domine zona terenului unde, se spune, se câștigă de fapt meciurile.

Despre Ancelotti n-aș vrea să vorbesc prea mult. După ”Clasico” era cel mai slab antrenor posibil pentru Real Madrid, iar acum e cel mai bun antrenor posibil. Ca și Guardiola la Bayern, de altfel. Adevărul e că nu-i nici mai bun nici mai rău ca acum o lună. E același, fidel principiilor sale. Ca și Simeone, doar că un pic diferite. Ca și Guardiola. Ca și Mourinho. Într-o zi poate să-ți iasă, în altă zi se poate să nu ai inspirație. De data asta, Ancelotti a avut. Și inspirație și un pic de șansă, căci un gol marcat așa târziu are în dreptul său și un pic de noroc.

Mi s-a părut admirabil Chicharito. Un exemplu de ceea ce înseamnă seriozitate și așteptarea momentului prielnic. Mexicanul a fost un pic marginalizat pe parcursul sezonului. Parcă putea primi mai multe oportunități. A primit una miercuri și a luat-o ca atare. A alergat nebunește și a crezut în șansa lui. Sigur, golul îi aparține în mare măsură lui Cristiano, la fel cum îi aparține în mare măsură lui James Rodriguez. Dar Chicharito a fost acolo. Iar el pentru asta a fost adus, să fie acolo, în caz de nevoie.