Emery, Ancelotti, Tuchel şi semnele de întrebare

Ne aflăm pe ultima turnantă a unui foarte lung sezon 2017-2018, vorbind la nivelul echipelor de club, nu la cel al ”naționalelor”. Mai avem un singur act, un ultim sprint și se va trage linie. Finala Champions League de la Kiev e acest ultim act, dar până să ajungem la confruntarea dintre Real Madrid și Liverpool n-avem cum să nu observăm mișcările ce se fac în rândul antrenorilor.

Parcă niciodată până acum n-a fost atâta grabă, parcă niciodată până acum lucrurile nu s-au mișcat atât de vioi. Mai ales că suntem înaintea Mondialului, un aspect de luat în seamă, căci s-ar putea lăsa cu demiteri ori demisii. Cinci cluburi importante ale peisajului continental și-au desemnat deja băncile tehnice pentru sezonul viitor, într-un moment în care încă ne aflăm în exercițiul anual, căci în fotbal anul se încheie, de regulă, pe 30 iunie.

Bayern, PSG, Arsenal, Napoli și Borussia Dortmund și-au numit, așadar, antrenorii cei noi. Dintre toate, doar aducerea lui Lucien Favre la Dortmund nu ridică prea multe semne de exclamare. Celelalte însă ridică suficiente, ba chiar aș zice că în anumite situații există mai multe semne de întrebare decât de exclamare. Evident că părerile sunt împărțite, iar rețelele de socializare, ce îmbrățișează cu voluptate aceste păreri, sunt pline de dezbateri, dar și de opinii pro și contra.

Fără să am pretenția că voi reuși, o să încerc să caut posibile explicații ale celor trei numiri, convenind că Lucien Favre la Dortmund, o mutare despre care s-a mai discutat, dar și Nico Kovac la Bayern, intră în parametrii normalului.

Din capul locului trebuie să spun că aducerea lui Thomas Tuchel la PSG a fost pentru mine o mare surpriză. Și continuă să fie. Până ca lucrurile să devină oficiale m-am tot gândit că e un zvon din categoria celor care circulă în această perioadă. Doar că numirea s-a produs, dar întrebările mele, și nu cred că doar ale mele, încă există. După doi ani cu Unai Emery, la a cărui trecere la Arsenal voi ajunge imediat, mă gândeam că Parisul are nevoie de un tehnician cu o personalitate mult mai puternică decât a nucleului dur din vestiar. Un nucleu dur dominat de brazilieni, ceea ce face și mai dificilă coabitarea, căci brazilienii au stilul lor de a trăi și munci. Unai ateriza la Paris cu cele trei trofee Europa League în bagaje și tot nu i-a fost de ajuns. Timp de două sezoane, el n-a încetat să fie, cel puțin așa am simțit eu, soluția de avarie a conducătorilor parizieni. Rămân fidel ideii, bazată și pe ceva informații, că Emery a ajuns la Paris pentru că n-a mai vrut Diego Simeone să plece de la Atletico. Atunci am înțeles mișcarea ca una de urgență, ce n-am înțeles ulterior a fost menținerea sa pe bancă după un sezon în care a luat titlul și s-a făcut de râs în Champions League.

Iar acum, nu înțeleg ce a stat la baza numirii lui Tuchel. Sau înțeleg, dar în același timp nu înțeleg, căci mă gândeam că fiind un club ce-și dorește să devină mare, PSG nu-și permite să numească antrenori pe criterii ce se practică pe aici pe la noi, cred că înțelegeți bine unde bat. Ca șef al clubului (și al statului Qatar, apropo) să pui antrenor la sugestia unui consul qatarez din Germania (care ți-e un fel de rudă), căruia i-a plăcut mai mult de omul Tuchel decât de antrenorul Tuchel, și să nu te bazezi absolut deloc pe sugestiile și opiniile angajaților tai, mă refer aici la Nasser Al-Khelaifi, președintele, și la Antero Henrique, directorul sportiv, care stau zi de zi pe lângă vestiar și care n-au fost, se spune, prea încântați de idee, ei bine asta mi se pare o decizie în cel mai pur stil mioritic, cu toate înțelesurile ce derivă din acest ”mioritic”.

În sprijinul lui Tuchel vin două aspecte importante. Borussia Dortmund chiar a jucat un fotbal modern și plăcut pe timpul mandatului său. A avut un start chiar mai bun ca al lui Klopp, cu 11 victorii consecutive, a terminat primul campionat pe locul doi și a fost ales cel mai bun antrenor din Bundesliga, înaintea lui Guardiola, mai apoi a câștigat grupa de Champions League în fața celor de la Real Madrid, iar la sfârșit, înaintea despărțirii, a luat și o Cupă a Germaniei, după ce în prealabil eliminase pe Bayern. Ăsta ar fi un prim aspect. Al doilea e faptul că l-a vrut Bayern, iar acolo putem vorbi despre orice, numai despre amatorism nu. Un club ca Bayern, condus numai de foste glorii, nu-și îndrepta atenția spre un tehnician dacă nu avea toate informațiile despre el. Mai ales că nici la Munchen nu e un vestiar liniștit, iar Carlo Ancelotti, la care o să mă refer imediat, știe bine chestia asta.

Marele semn de întrebare e capacitatea lui Herr Thomas de a gestiona relația cu ego-urile din lot. Îl includ aici și pe Rabiot, a cărui ultimă ieșire e o dovadă de ego puternic. Vor accepta acești jucători, valoroși, nimic de zis, dar extrem de răsfățați, metodele lui Tuchel? Metode care au plăcut unora, Gundogan de exemplu, dar altora nu, iar aici există cazul lui Hummels, care a spus că dacă venea Tuchel la Bayern el ar fi solicitat să plece. Poate că fotbalul spectaculos pe care-l propune va convinge vestiarul să adopte și disciplina nemțească pe care o solicită. Rămâne de văzut.

Plecat de la Paris, Unai Emery și-a găsit extrem de repede un angajament la fel de notoriu. Arsenal e o poveste un pic diferită față de PSG. După atâția ani cu Wenger, tranziția nu are cum să fie ușoară, iar aici eu cred că șefii clubului londonez au gândit rezonabil. Chiar bine. Evident, se pot găsi și contraargumente la această idee a mea. Am citit că procesul de numire al lui Unai a fost foarte minuțios, căci pe listă se mai aflau alți 8 tehnicieni. A fost un soi de casting, iar în urma lui triumviratul de conducere al ”tunarilor” a înclinat balanța către Emery. Cei trei de care vorbesc sunt Ivan Gazidis, directorul executiv, cel care e mai vechi în cadrul clubului, Sven Mislintat, adus de la Borussia Dortmund, unde fusese un fel de șef al scouterilor, dar și Raul Sanllehi, mult timp în echipa de conducere de la FC Barcelona. Ei s-au decis pentru Emery și cu această propunere au zburat la Atlanta, pentru a o prezenta lui Stan Kroenke, miliardarul american ce deține, printre altele, pe Arsenal, dar și lui Josh Kroenke, băiatul patronului, mai tânăr și, zice-se, mai cunoscător în ale ”soccerului” decât tatăl. Abia după ce patronii au fost convinși, a plecat în America și Unai Emery, pentru întâlnirea decisivă, care s-a grăbit să posteze pe site-ul său că are un nou job, iar apoi a fost nevoit să șteargă, căci în America business-ul se face altfel, mai ales când ești listat la bursă.

De ce cred eu că e o decizie inspirată? Pentru că după Wenger era riscant să numești un antrenor tânăr, gen Arteta, fără experiență în a antrena o echipă de calibru, dar tot după Wenger era și greu să găsești un nume foarte mare, care să vină fără să pună condiții. Cum înțeleg că a făcut Luis Enrique, care dincolo de salariu își dorea investiții de sute de milioane în transferuri. Arsenal nu mai e, cu tot respectul, un club apetisant pentru marile nume, căci absența din Champions League cântărește foarte mult. Unai n-a pus aceste condiții, iar cei doi ani la Paris cred că l-au ajutat să crească foarte mult. E tipicar, e destul de mult aplecat spre latura tactică și a devenit ceva mai ofensiv în perioada PSG decât era la Sevilla. După 22 de ani în care Wenger dicta de la meniul la micul dejun până la culoarea toaletelor din vestiar, era nevoie de un om pasionat și dornic să muncească. Unai Emery are aceste calități și poate să aibă succes.

Cât despre Ancelotti, din nou pare o surpriză. Ce să caute Ancelotti la Napoli?, presupun că s-au întrebat destui. Și aici cred că e o numire bună. Îl știm pe Ancelotti, știm că nu-i place să construiască echipe ci, mai degrabă, să ducă mai departe ce au construit alții. Bazându-se pe stilul său de a fi, care îl ajută să gestioneze loturi puternice (excepția Bayern pare ieșită din context și destul de greu de explicat), dar și pe experiența de a nu revoluționa stilurile de joc pe care le găsește acolo unde semnează, Ancelotti aduce la Napoli și un alt aspect, pe care Sarri nu-l avea. O notorietate la nivel internațional ce-l va ajuta pe patronul Aurelio De Laurentiis să convingă mai ușor jucători importanți să semneze cu Napoli. Pe undeva, numirea lui Ancelotti seamănă cu cea a lui Rafa Benitez din 2013, ce i-a adus după el pe Higuain, Reina, Callejon sau Albiol, care, poate, în alte condiții n-ar fi acceptat.

Presupun că Ancelotti, chiar dacă a ieșit din scenă destul de urât de la Bayern, n-a dus lipsă de oferte. Se vorbea inclusiv de Arsenal sau Chelsea. Dacă a ales Napoli n-a făcut-o doar pentru salariul de 6 milioane de euro, de trei ori mai mare decât al lui Sarri și un pic mai jos decât al lui Max Allegri. Cred că a primit și anumite garanții în ceea ce privește transferurile. Fără să fie un tip conflictual, don Carlo n-ar trebui să aibă probleme nici în relația cu fanii, extrem de importantă la Napoli. Sarri a creat această legătură între public și echipă, stadionul a vibrat alături de antrenor în, poate, cel mai reușit sezon al napoletanilor din 90 încoace, misiunea lui Ancelotti e să ducă mai departe idila și, evident, să găsească o cale prin care să aducă pe Napoli la stadiul de echipă care chiar să poată lua titlul, nu doar să fie o amenințare pentru Juventus.