Elveția lui Xhaka și Shaqiri

La Mondialul american din 1994, cel ce avea să marcheze un ”înainte” și un ”după” în istoria noastră fotbalistică, Elveția ne-a fost de asemenea al doilea adversar în grupă. Ca și-acum. Și-atunci se venea după o primă partidă grea, ca și acum, contra unui adversar, Columbia, apriori mai bun decât Elveția, diferența față de ceea ce întâmplă azi fiind dată de victoria obținută atunci la Pasadena, spre deosebire de eșecul de vinerea trecută din partida cu Franța. Între înfrângerea cu Franța și victoria cu Columbia poate părea o diferență de la cer la pământ, dar aș vrea să vă recomand din nou ceea ce v-am recomandat și înainte de meciul inaugural, să ne măsurăm lungul nasului, să vedem cine suntem cu adevărat în acest sport și mai ales să nu mai trăim din amintiri. Diferențele dintre atunci și-acum sunt limpezi, există însă și o asemănare. Avem tendința, după prestația rezonabilă spre bună din partida cu Franța, să privim Elveția drept un adversar abordabil, pe care ar trebui să-l batem destul de ușor.

Cred că e o eroare. Așa au crezut și băieții din Generația de Aur în 1994 și au luat patru de la niște elvețieni mult sub columbienii abia învinși. Față de Elveția de atunci, Elveția de azi reprezintă o selecționată obișnuită cu turneele finale, ceea ce noi nu suntem, cu o sumă de fotbaliști pe care îi regăsim ori i-am regăsit la mari cluburi europene. Ceea ce noi, din păcate, n-avem. 

Din nou revin la textul scris pe acest blog în ziua partidei cu Franța. Spuneam atunci că mi-e teamă de adversar, dar mai teamă mi-e de noi. Astăzi, simt la fel, ba chiar mai mult. ”Mi-e teamă de tot ce înseamnă tradiția acestui colț de lume din care ne tragem. Tradiția de fi mereu aproape și în același timp mereu departe. Tradiția de a atinge gloria cu un deget și a o scăpa printre celelalte”, scriam vineri și zău dacă n-am aceste temeri și azi. Mi-e teamă că neavând în față Franța, cu tot ce înseamnă ea, vom scădea intensitatea, vom muia presiunea, vom înjumătății concentrarea. Și nu e cazul, căci Elveția e o selecționată periculoasă și interesantă în același timp. Nu e Franța, e limpede, dar tocmai de aceea ne poate învinge mai clar decât Franța. Dar, nefiind Franța și având în minte momentele bune pe care le-am arătat pe ”Stade de France” putem spera la un rezultat pozitiv pe ”Parc des Princes”. Un rezultat pozitiv ar însemna, e părerea mea, și o remiză, nu neapărat victoria, o remiză care să ne țină-n cărți înaintea ultimului duel, cel cu Albania, echipa mai apropiată de noi din grupă.

Elveția de azi, la care Vladimir Petkovic a păstrat foarte multe din reperele echipei lui Ottmar Hitzfeld, scoasă după prelungiri la Mondialul brazilian de Argentina, e a perechii Shaqiri-Xhaka. Sigur că există o sumedenie de discuții pe marginea originii celor doi (și nu doar a lor), dar sunt discuții pe principiul discutăm ca să avem ce vorbi. Acestea-s vremurile pe care le trăim, aproape toate ”naționalele” prezente la acest European au astfel de apariții în loturile lor și faptul că noi nu avem mă tem că nu e deloc o virtute, ci mai degrabă o slăbiciune, o incapacitate de adaptare la obiceiurile de azi ce nu ține de patriotism ci de superficialitate, ca să nu zic de prostie.

Revenind, Elveția de azi își bazează foarte mult jocul pe starea de spirit a celor doi. Deși are numărul 10, Granit Xhaka are puține lucruri în comun cu un decar. El ar trebui să fie destinatarul primei pase la inițierea acțiunilor de atac elvețiene. Albanezii nu s-au omorât cu firea în a-l presa în partida lor de sâmbătă, cel puțin în prima jumătate de ceas, până ce, ca un italian ce se respectă, antrenorul De Biasi a înțeles cum stau lucrurile. A fost însă cea mai bună perioadă a Elveției în meci, paradoxal mai bună decât cea în superioritate numerică, așa că sper că s-a văzut asta și-n delegația noastră. 

Spuneam că Petkovic a păstrat multe din reperele echipei lui Hitzfeld. Unul l-a modificat, iar acesta e Xhaka. În Brazilia, cel pentru care Arsenal a plătit deunăzi 40 de milioane de euro juca undeva în fața perechii de închizători Inler-Behrami, pe atunci amândoi la Napoli. Acum, Inler a dispărut din  peisaj, iar Petkovic l-a mutat pe Xhaka lângă Behrami, într-un 4-2-3-1 care-l ajută și pe Granit, dar și pe celălalt reper de care vorbeam, Shaqiri. Această linie e pasă dintre cei doi trebuie scurtcircuitată, căci prin intermediul ei se derulează majoritatea acțiunilor elvețienilor. Shaqiri are însă tendința de a dispărea din joc atunci când lucrurile nu-i convin, mijlocașul lui Stoke, ce ar trebui să fie deținătorul tricoului cu numărul 10 dacă e să ne luăm după poziție și importanță-n joc, fiind un pic răsfățat, de multe ori superficial. E jucător de momente, mai puțin de continuitate, ceea ce l-a și scos din circuitul lui Bayern la momentul respectiv.

Mai e ceva la Xhaka de care trebuie ținut cont. E vorba de diagonalele pe care le dă în momente când nu găsește linia de pasă scurtă corectă. E posibil să apară Embolo în locul lui Seferovic, care și-a cam irosit din credit odată cu ocaziile ratate contra Albaniei, dar asta nu e neapărat o veste bună, căci pe Breel Embolo, un tânăr de 19 ani, născut în Camerun, l-am văzut la Basel și e, ca să folosesc un cuvânt ce-i place tare lui Ilie Dumitrescu, o bestie ce aduce atât de mult cu Drogba încât pare fratele lui mai mic. Dacă e ceva ce nu mă convinge la Elveția e zona centrală a apărării. Schaer-Djorou, deși au zeci de meciuri împreună, au momente de black-out, în special fundașul de origine ivoriană de la Hamburg. Senzația e că, totuși, apariția lui Schaer în ultimi ani a mai reglat situația, căci perechea Senderos-Djourou era chiar de vise rele. 

Concluzionând, mi se pare o Elveția mai bună decât la Mondialul din Brazilia. Cu 10 jucători din Bundesliga (Germania are 14) e o echipă serioasă, sobră, precisă, cu câteva inserții de inventivitate, gen Xhaka și Shaquiri. A o trata superficial ar fi o mare eroare. Cu reperele din meciul cu Franța, România poate face azi un rezultat care s-o apropie de ”optimi”. Și insist, pe final, asupra unui aspect: egalul nu e deloc un rezultat prost. Asta în atenția celor care, dacă se va realiza acest rezultat, se vor repezi să critice.