Efectul Jupp și Parisul prea vesel

În Champions League, lunile noiembrie și decembrie nu decid nimic. Ele sunt un fel de rodaj, un soi de exercițiu pentru echipele ce se pretind favorite la cucerirea trofeului. Exercițiu în diverse ipostaze și cu diverse scenarii, mai bune sau mai rele, cu care te poți, la o adică, întâlni pe parcursul unui singur meci, atunci când chiar contează. Adică în martie, aprilie și mai, când competiția devine dură și marja de eroare e foarte foarte mică. Însă, chiar dacă nu decid nimic, lunile noiembrie și decembrie, cu ale sale meciuri din faza grupelor, pot scoate în evidență anumite aspecte. Și pot ridica destule semne de întrebare, dacă nu cumva chiar de exclamare.

PSG s-a dus la Munchen oarecum cu temele făcute. Acel 3-0 din turul cu Bayern de pe ”Parc des Princes”, pe vremea când vestiarul bavarezilor era un teritoriu de luptă al unor jucători contra lui Carlo Ancelotti, lăsa puține speranțe campioanei Germaniei într-o răsturnare de situație. Pentru că, revenind la cele scrise mai sus, lunile noiembrie și decembrie nu aduc mare lucru în competiție, dar îți pot condiționa viitorul printr-o clasare pe locul secund, urmată de o tragere la sorți complicată. Vom vedea la momentul potrivit cât de important va fi pentru Bayern în istoria acestui sezon momentul ”Parc des Princes”, căci una e să ai în ”optimi” un adversar cât de cât accesibil cu returul acasă, și alta e să începi șirul bătăliilor grele încă din această fază. Confruntarea de marți de pe ”Alianz Arena” între cele două echipe care apriori își disputau șefia grupei ne-a arătat că măcar un gol de-ar fi dat la Paris, Bayern ar fi putut să-și propună să câștige grupa.

Până marți, PSG era un balaur în Ligă. Numai victorii și o statistică a golurilor impresionantă. Pentru Jupp Heynckes era un prim examen important de la reinstalarea sa pe banca echipei, o victorie la nivel de management a conducătorilor bavarezi după eșecul numit Ancelotti. Readucerea bătrânului Jupp înseamnă pentru Bayern revenirea la vechile senzații, cele din sezonul 2012-2013, al triplei istorice. Când spun Bayern mă refer și la suporterii grupării bavareze, care văd în Jupp un fel de garant al păstrării stilului german al acestei echipe. O idee un pic preconcepută, e părerea mea, căci în acest moment al fotbalului e greu să mai vorbești de specific național la echipe pline de străni, cu autohtonii fiind în minoritate sau chiar lipsind cu desăvârșire. Heynckes a readus însă la Bayern, ba a făcut-o surprinzător de repede, ceea ce arată că divergențele dintre vestiar și Ancelotti erau profunde, acel fotbal dominant, în care cel mai important perimetru al terenului e cel dintre careul advers și linia de fund adversă, nu zona de mijloc, așa cum era pe timpul lui Guardiola.
La 72 de ani ai săi, Heynckes a înțeles că trebuie neapărat să le redea unor jucători veterani acel feeling din teren, iar asta nu se poate face decât distribuindu-i acolo unde le place și unde se simt bine. Jocul lui Bayern a redevenit simplu, fără artificiile din epoca Guardiola, dar și fără acele pauze din perioada Ancelotti. E o mașină nemțească, un model un pic mai vechi, destul de rulată, cu piese bătrâne ori uzate, care ar cam trebui înlocuite, gen Robben, Ribery, chiar Thomas Muller, dar care încă mai poate concura, inclusiv contra unei mașini mai noi, cu tehnologie de ultimă generație așa cum e PSG. Și asta pentru că la volan stă un șofer experimentat, de care ”piesele” chiar ascultă, care știe când și cum să accelereze, când și cum să aplice frâna de motor, eventual când și cum să riște pe suprafețe nepopulare. Bayern nu pare azi principala favorită la câștigarea Ligii, dar sezonul e un pic anarhic și e greu de spus despre vreo altă echipă că ar beneficia de acest statut. A o scoate din calcule însă e o mare eroare.

Despre PSG acum. Are două eșecuri în 4 zile, iar starea de iritare a șeicului conducător e evidentă. ”N-am venit aici să pierdem cu 3-1”, a spus el după meciul de marți, unul care a sporit numărul semnelor de întrebare din jurul acestei echipe. Cu un atac de tip ”dinamită”, dar și în clară dispută cu principiile sale de la Sevilla, Unai Emery pare mai degrabă preocupat să-și știe jucătorii mulțumiți. Acel ”feeling” de care vorbeam mai sus la Heynckes, dar evident forțat, căci mi-e greu să cred că vedetele Parisului nu iau asta ca pe o slăbiciune a antrenorului. Fără Thiago Motta, accidentat, Unai și-a pierdut acea referință la mijlocul terenului, dar și sprijinul defensiv. Căci la PSG-ul de azi nu prea se apără nimeni, cu excepția fundașilor desigur, dar și aici avem o problemă, scoasă în evidență destul de clar la Munchen. Zonele laterale sunt  o mare problemă pe faza defensivă, căci Neymar nu prea coboară, Mbappe s-a molipsit și el de la brazilian, iar Cavani dă senzația că nu vrea el să fie mai fraier.

Marți, Dani Alves a redevenit cel care-i enerva pe fanii Barcelonei teribil cu erorile din faza defensivă, cumva în dreptul său fiind puse toate cele trei goluri încasate de parizieni. Iar Neymar n-a încercat aproape niciodată să se poziționeze între linii, ceea ce arată că acest tip de acțiune, foarte importantă în fotbalul de azi, nu prea e antrenată la acest PSG unde rolul lui Unai Emery continuă să rămână, cel puțin pentru mine, o necunoscută. 

Mi se pare că asta e diferența care s-a observat marți între Bayern și PSG. Bavarezii își cunosc valoarea, dar și limitele, în vreme ce parizienii încă n-au experimentat suferința. Campionatul nu-i ajută, cu toată existența unui Strasbourg din când în când, iar din acest motiv problemele lui Emery cresc. Poți încerca să antrenezi acest tip de senzație, dar pentru asta e nevoie ca vestiarul și antrenorul să vorbească aceeași limbă. Ceea ce nu cred că se întâmplă la PSG. Până în februarie mai e destul timp, dar dacă la tragerea la sorți Parisul primește în dar un Chelsea sau un Juventus (echipă a cărei capacitate de a interpreta și ultradefensiv o partidă precum cea cu Napoli mi s-a părut realmente fantastică), chiar și un Real Madrid, seninătatea de acum ar trebui să se transforme în preocupare.