Doctoratul lui Zidane

Pentru un club ca Real Madrid, unde cuvântul ”răbdare” nu există în dicționar (sau dacă există, e folosit în cu totul alt context), o pauză de 5 ani în câștigarea titlului în Primera Division e aproape o eternitate. Din 2012 încoace, la Cibeles s-au sărbătorit două trofee Champions League, dar niciunul în Primera, ceea ce la Madrid nu poate fi acceptat. Real Madrid e un club universal, cu o piață de desfacere globală și un capital de simpatie mondială, dar teritoriul spaniol e cel care contează cel mai mult. De aici și adevărata obsesie pe care cei de la Real, cu Florentino Perez în frunte, au dezvoltat-o pentru acest titlu. Șansa lui Florentino, al cărui stil de conducere nu-i întotdeauna coerent și în niciun caz nu e comod, s-a numit Zinedine Zidane. Pesemne că a fost cea mai inspirată decizie luată de Perez de la aducerea lui Cristiano Ronaldo încoace. Zidane a știut să creioneze un scenariu perfect pentru ca parcursul de anduranță care este Primera Division să se termine cu bine.

Despre faptul că Real Madrid are, după părerea mea, cel mai bun lot din Europa am mai scris pe acest blog. Despre ideile lui Zidane, despre revoluțiile sale în materie de gestiune a vestiarului, chiar și despre erorile sale, de asemenea am scris și nu de puține ori. Suntem la ora bilanțurilor însă, astfel că deși poate părea ușor redundant, unele idei pot fi reluate.

Imediat după meciul de la Malaga, Zidane a spus că ”trăiește cea mai frumoasă zi din viața lui”. Poate părea o declarație normală după câștigarea unui trofeu, dar trebuie să ne reamintim despre cine este vorba. Este vorba despre Zidane, care a câștigat cam tot ce se poate câștiga într-o viață de fotbalist, care a luat Champions League ca antrenor la nici 6 luni de când se apucase cu adevărat de această meserie și care-și are un loc de seamă în istoria acestui sport. Zizou trăiește însă momentul, știe că trecutul nu mai contează, mai știe și că viitorul e incert și plin de semne de întrebare, el trăiește în ziua de azi, astfel că fericirea lui e justificată. E fericirea omului care a dus la bun sfârșit poate cea mai dificilă misiune din întreaga lui carieră. A fi jucător parcă nu e așa de greu, mai ales când Divinitatea te-a hărăzit cu un talent imens și cu o personalitate pe măsură, dar a ști să gestionezi un vestiar plin de talente și de personalități e extrem de greu. Lucrul cu oamenii e cel mai dificil dintre toate, a lucra cu fotbaliști e infinit mai greu. Iar Zidane cred că poate fi numit inventatorul unui model de gestiune a vestiarului.

Aici cred că a fost cheia unui sezon. Să izbutești să aduci la finalul lui 20 de fotbaliști în cea mai bună formă. Poate unii un pic supărați, cazul lui James Rodriguez, alții ușor îmbufnați, cazul lui Morata, dar toți pregătiți să fie decisivi dacă li se cere. O enervare în sensul bun al cuvântului, din care a avut de câștigat echipa. Zidane a fost primul antrenor care a izbutit să-l convingă pe Cristiano Ronaldo că e mai bine să se și odihnească din când în când, iată un alt merit al tehnicianului francez, care e pe cale să pună-n practică o altă revoluție, reconversia profesională a starului portughez către un atacant de careu mai feroce și mai pragmatic decât atunci când acționa în bandă. Felul în care Zizou s-a impus în fața jucătorilor săi ține de personalitate, ține de trecut, ține de CV-ul plin de trofee, dar cred că ține și de caracter. Zidane n-a fost neapărat șeful lor, așa cum mai pretind unii antrenori, a fost un soi de frate mai mare, a cărui autoritate n-a fost însă pusă de nimeni la îndoială. Pentru el n-au fost titulari și rezerve, a fost un singur grup, iar curajul pe care l-a avut imediat după eșecul din ”Clasico” jucând pe ”El Riazor” din La Coruna cu o echipă aproape complet schimbată mi se pare edificator. Vă imaginați ce s-ar fi întâmplat dacă ieșea prost în acel meci?

În fotbalul de azi se vorbește foarte mult de tactică, de strategii, de contracte. Se vorbește însă destul de puțin despre cum se simt jucătorii ăștia, care sunt și oameni chit că au salarii de milioane, se vorbește puțin despre trăirile lor, despre temerile lor, despre angoasele lor. Despre mândria lor, despre prejudecățile lor. Fotbalul e o sumă de factori ce nu se reduce doar la salariu, iar asta Zidane a înțeles foarte bine. El a știut să-i facă pe toți să se simtă importanți și cu asta a câștigat, dincolo de ideile tactice, de așezare și de module. Faptul că în 9 meciuri din 38, câte are un sezon de Primera, Real Madrid a bătut în ultimele 10 minute arată un vestiar mobilizat la maximum, conștient de valoarea sa, dar și foarte încrezător. Poate și un pic norocos, dar povestea cu șansa ce se aliază cu cei ce-o merită e arhicunoscută. Niciodată în acest sezon nu l-am văzut pe Zidane resemnat și niciodată n-am văzut Madridul lui Zidane predându-se. A fost dominat în destule meciuri, a primit destule goluri, dar niciodată nu l-am simțit prăbușit din punct de vedere emoțional. Mereu a fost capabil să o ia de la capăt, să încerce imposibilul.

Aș împărți în 3 părți acest sezon pentru Real. Prima parte, din august în decembrie, cu foarte multe accidentări și cu rotații ce au ajutat la stabilirea acelui nivel de încredere de care vorbeam. A doua parte, din decembrie în martie, cu diverse încercări ale lui Zidane în materie de formule de joc, inclusiv una revoluționară pentru Madrid cu 3 fundași centrali. Și-apoi ultima, din martie în mai, cea de dominare a partidelor, cu Isco formidabil, cu Kroos și Modric impecabili, cu Casemiro de neînlocuit, cu Benzema strălucitor în partidele importante și cu Cristiano Ronaldo feroce. Au fost 3 etape în acest drum către titlu, 3 capitole din teza de doctorat a lui Zidane, pe care a susținut-o în fața întregii lumi și pentru care nu poate primi altceva decât ”Magna cum laude”.

S-au găsit și se vor mai găsi destui care să se apuce să vorbească acum despre arbitraj. Așa s-a întâmplat și anii trecuți, după victoriile Barcelonei. E o manieră facilă a presei de a alimenta discuțiile și de a crea interes prin polemică. Am mai spus-o și o voi mai spune, Barcelona și Real Madrid sunt ultimele echipe din Spania care să se plângă de arbitraje. Ambele au fost defavorizate de-a lungul anilor în aceeași măsură în care au fost ajutate. Există o lege a compensației în toate, există mereu o roată care se întoarce, dar parcă prea tindem să punem succesele ori insuccesele pe seama arbitrilor. Când, în realitate, sunt ale jucătorilor și antrenorilor.