Dimitri şi românii

Tocmai ce am revăzut meciul Franța-România. E avantajul pe care ți-l oferă tehnologia de azi. Practic l-am văzut, căci e un fel de a spune l-am revăzut. Pe stadion e altceva. Tensiunea e mare, inima-ți bate cu putere, ai un nod în gât la fiecare centrare, la fiecare pasă greșită, la fiecare dribling al adversarului. Acum, știind și rezultatul, am privit totul cu alți ochi.

Mi-a plăcut ce-am văzut la ”naționala” României. Nu totul, evident, dar multe lucruri. Mi-a plăcut că nu ne-a fost teamă. Mi-a plăcut că am avut atitudine. Mi-a plăcut că am încercat. Mi-a plăcut că am controlat într-un fel jocul. Spun într-un fel fiindcă nu-i ușor să te aperi așa cum am făcut-o noi contra Franței. Mi-ar fi plăcut să terminăm la egalitate. Dar destinul nu l-am putut controla. Destinul reprezentând traiectoria absolut fabuloasă a șutului expediat de Payet. Cel mai bun de pe teren, fără discuție.

Nu mi-a plăcut că Tătărușanu n-a ieșit un pic mai decis la golul lui Giroud. Să acuzăm faultul și să ascundem indecizia portarului nostru în spatele unei greșeli de arbitraj ar fi o tendință românească. Tendință pe care o au în general conducătorii din fotbalul nostru, aceea de a-i cocoloși pe fotbaliști, ca pe niște bibelouri, nu cumva să se spargă. Da, arbitrul Kassai putea să fluiere fault. Dar la fel de bine putea să nu fluiere. Și a ales a doua decizie. La fel de bine putea să nu ne dea penaltyul acela. Am revăzut faza, relaxat acum, și spun clar că putea să nu dea. Jucam totuși împotriva țării gazdă. Dar el a dat. Revenind la golul lui Giroud, da, putea să dea fault la portar, căci Giroud se folosește de brațe, dar nu cumva și Tătărușanu putea să iasă mai decis? Să-i zboare capul eventual lui Giroud, scuze pentru exprimare, încercând să boxeze mingea. Tătă a sărit acolo ca o domnișoară în pantofi de seară, atentă să nu-și rupă tocurile. Și i-a permis lui Giroud să dea gol într-un moment în care Franța părea că intră într-o stare de anxietate din ce în ce mai pronunțată. Și nu mi-a mai plăcut de Alibec. Nu mi-a plăcut că la 1-1, cu perspectiva unui rezultat îndrăznesc să spun istoric, Alibec căuta pase cu călcâiul, de parcă în față i-ar fi stat Voluntariul, nu Franța. De acord, eram într-o stare de spirit bună la momentele alea, dar uite că astea se întorc. Alibec trebuia introdus, căci Andone, al cărui efort a fost colosal și a fost remarcat inclusiv de comentatorii francezi, era obosit, se simțea nevoia de aer proaspăt acolo. Dar cred că trebuia să se abțină.

În ciuda unor critici, eu cred că România a ieșit cu capul sus din meciul de vineri. În avancronica partidei, scriam pe acest blog că ar fi bine să ne vedem lungul nasului și să conștientizăm cine suntem noi și cine sunt francezii. Avem un stil ciudat de a privi lucrurile. Avem tendința de a ne crede mai tari decât suntem în realitate. Avem tendința de a crede că fotbalul românesc e în continuare cel reprezentat de Generația de Aur. Încercați să vă amintiți la ce echipe evoluau cei de atunci și care era greutatea lor la acele echipe. Vremurile alea s-au dus, mai degrabă au fost un accident fericit în istoria plină de eșecuri pe care o are fotbalul românesc. Acea generație e o excepție și nu cred că se va mai repeta vreodată. De acord, din vina celor care au gestionat fotbalul românesc în toată această perioadă și n-au știut, nu i-a interesat sau n-au vrut să profite de emulația ce se crease în jurul acestui sport după Mondialul din 1994. Dacă în 1994, hai să zicem în în 1998, hai să zicem în 2002 începeam un program precum cel al belgienilor, poate că aveam și noi jucători apropiați de cei din 1994. Vârfurile fotbalului nostru n-au făcut altceva decât să guverneze o mocirlă plină de furtișaguri, mârșăvii și mârlănii, din care nu se putea naște nimic notabil.

Putem să sperăm că de la eșecul de pe ”Stade de France” va începe revenirea la viață a ”naționalei” noastre. La viață și în viața noastră. Am văzut sute de români amărâți la ieșirea de pe stadion. Relaţia noastră cu “naţionala” a evoluat în cel mai prost sens posibil. Ne-am îndrăgostit de ea în anii 90, am petrecut momente fericite împreună, am plâns cu lacrimile lui Răducioiu și Dan Petrescu în 1994, mai apoi cu cele ale lui Contra după Slovenia, când ne-am despărţit. Apoi ne-a devenit indiferentă. Ea voia să revină în viața noastră, noi eram dispuşi s-o reprimim, dar ni se amestecau în cap amintirile, cele frumoase cu cele urâte, care erau şi proaspete, fiind ultimele.

Dar cred că merită încă o șansă. Pentru că ea, ”naționala” României ne-a reamintit vineri seară că încă mai contăm în sportul ăsta. Așa cum suntem noi, cu jucători din liga a doua spaniolă, din țările arabe, de la bulgari, cu unii care s-au împrietenit cu băncile de rezerve, cu alții provenind din sublimul nostru campionat cu jumătate din echipe în insolvență, am fost aproape să scoatem un rezultat pozitiv cu Franța, ce oferea în prim plan titulari la cele mai importante cluburi europene. Așa cum am putut noi, iar aici trebuie menționat numele lui Anghel Iordănescu, pe care mulți l-au ironizat, l-am făcut pe Deschamps să schimbe două din marile ținte ale sezonului de mercato din această vară, Griezmann și Pogba. Și nu, nu i-a schimbat degeaba, ci pentru că jucaseră prost, dar dacă ei jucaseră prost a fost pentru că nu i-am lăsat noi. Și punct.

Apropo de avancronica partidei. Am scris acolo de absența lui Benzema, care cred că s-a văzut, despre forța teribilă a liniei de mijloc, care cred că s-a văzut, despre ușoara lipsă de creativitate a celor trei, care cred că s-a sesizat, despre problemele din apărare, care cred că au fost vizibile. Un singur lucru am greșit. Atunci când m-am referit la Payet am spus că, după părerea mea, ar fi trebuit introdus Coman în locul lui. Mă gândeam că Giroud, care nu e Benzema în jocul de construcție, are nevoie de mingi, are nevoie de centrări pentru a fi periculos. Ceea ce s-a văzut, din păcate. Am greșit cu Payet. A făcut un meci fabulos, genul acela de prestații după care încep să vină ofertele de la Real Madrid, PSG sau City. Acum 25 de ani, fără nivelul de informare de azi, l-am fi descoperit pe Payet cu surpriza cu care, de exemplu, l-am descoperit pe Toto Schillaci la Italia 1990. Azi, un fotbalist de la West Ham United poate fi, grație televiziunilor, foarte cunoscut. Am greșit cu Payet doar când am spus că nu ar fi trebuit, în opinia mea, să joace de la început, din motivele explicate, nu i-am pus sub nicio formă la îndoială valoarea. A făcut un sezon excelent la West Ham și cine știe unde o să-l vedem din toamnă.

Despre Franța vom mai avea timp să vorbim pe parcursul turneului. Aș vrea să putem vorbi cât se poate de mult și despre România. Dar eu deja încep să mă tem. De Elveția și mai ales de Albania. Nu sunt Franța, dar tocmai de aceea pot deveni periculoase pentru noi, cei care, tot în avancronică scriam, avem tradiția de fi mereu aproape și în același timp mereu departe. Tradiția de a atinge gloria cu un deget și a o scăpa printre celelalte. Poate că am scăpat însă de ea, poate că am încuiat-o într-un colț de pe ”Stade de France”.