Cristiano părea de neînlocuit. Părea

Presupun că și spaniolii cunosc teoria cum că nimeni nu e de neînlocuit. O cunosc, sunt sigur, ba sunt la fel de sigur că destui s-au și lovit de ea în viața de zi cu zi. Cu toate astea iar sunt sigur că mulți dintre cei care au luat miercuri seară drumul stadionului ”Santiago Bernabeu” ori au deschis televizoarele pe canalul unde era difuzat meciul dintre Real Madrid și Roma, mulți așadar au făcut-o ca să vadă cum va porni la noul drum campioana Europei fără Zidane și fără Cristiano Ronaldo. Fără antrenorul și fără jucătorul său numărul unu. Cel care a părut în toți acești ani de neînlocuit.

Paradoxal, Cristiano juca în același timp, dar la 300 de kilometri distanță, în alt tricou, cu alți colegi și într-o altă partidă. Bănuiesc că mulți fani ai Realului ar fi fost curioși să-l vadă măcar un pic pe cel care a dat în Champions League aproape jumătate din golurile izbutite în tricoul ”blanco”, dar faptul că Valencia-Juve s-a jucat fix la aceeași oră cu Real Madrid-Roma le-a încurcat socotelile. Plus de asta, Cristiano nici n-a apucat să joace prea mult pe ”Mestalla”, excesul de zel al doctorului Felix Brych (doctor în drept, ca să fie foarte clară treaba) făcând ca portughezul să plece repede la vestiare, fără să apuce să profite de spațiile mult mai generoase existente la apărările din Spania spre deosebire de cele din Italia.

Real Madrid post Zidane și post Cristiano a dat o nouă reprezentație în fața unei echipe a Romei departe de pretențiile unei asemenea competiții. Tocmai felul în care a arătat Roma mă împiedică să trag prea multe concluzii despre noua față a Madridului, căci trupa lui Di Francesco n-a arătat cu nimic mai bine decât Getafe, pe care madrilenii i-au bătut doar cu 2-0 în Primera, fără să aibă statistici atât de violente precum au avut miercuri. 30 de șuturi, din care 11 pe spațiul porții și măcar alte 7-8 ocazii mari de a marca goluri dincolo de cele trei de pe tabelă, iată un rezumat cât se poate de succint al celor întâmplate.

Câteva lucruri cred că pot fi totuși remarcate. În primul rând ceea ce s-a văzut încă de la Supercupa cu Atletico, Lopetegui, spre deosebire de Zidane, vrea controlul absolut al jocului. Nu demult, argentinianul Pellegrino, care acum e antrenor la Leganes, menționa că spre deosebire de perioada Zizou, Madridul lui Lopetegui e mai puțin haotic și nu se lasă atât de ușor dominat de adversar. Sau cel puțin nu-și dorește să se lase dominat. În cei trei ani cu Zidane am observat de multe ori pe acest blog, la Fotbal European sau la meciurile în direct, că Real Madrid învățase să și sufere, accepta această suferință, a se citi perioadele de dominare ale adversarului. Accepta având undeva în subconștient că valoarea individuală superioară va decide în cele din urmă. Lopetegui nu vrea asta. El nu vrea să sufere, vrea ca mingea să stea cât mai mult la el și nu la adversar. Ba chiar în anumite situații ar părea dispus să renunțe la Casemiro, ale cărui calități în zona de creație, de pasare, sunt palide în raport cu cele defensive, de distrugere. Pare un plan nebunesc, acela de a-i folosi în același timp pe Isco, Asensio, Modric, Kroos, Bale, Benzema, probabil că nu-l va pune în aplicare în confruntări de calibru, dar eu cred că vom vedea această formulă în multe minute ale acestui sezon.

Madridul fără Cristiano, lucru aproape de neconceput acum un an, e ceva mai solidar, ceva mai grupat, nu neapărat mai ordonat, dar mult mai liniștit. Presiunea pe care Cristiano o punea pe colegi în anumite momente era vizibilă, acum toți sunt liberi să ia decizia pe care o cred de cuviință, fără să se informeze mai întâi unde se află pe teren portughezul. La fel de adevărat e însă că în meciuri precum cel de miercuri Ronaldo băga în poartă una din marile ocazii ale primei reprize. Marcator feroce așa cum este, Cristiano inducea însă o stare de stres care influența puțin calitatea fotbalului. Fotbalul Madridului arată mai bine fără Cristiano, e mai fluid, mai estetic chiar, dar plasele porților adversarilor sunt mai puțin scuturate. Ceea ce s-ar putea să fie o problemă pentru Lopetegui mai târziu, când încep meciurile alea decisive, la care Cristiano era mereu prezent. Partea bună pentru antrenorul Realului e că grupa de Champions League nu-i oferă prea mari emoții, iar echipa își poate face rodajul fără probleme.

Remarcabil e însă altceva. La un an și jumătate de la victoria de la Cardiff cu Juventus, poate meciul important câștigat cel mai clar de Madridul lui Zidane, în teren au apărut, cu Roma, 10 din cei 11 titulari. Locul lăsat liber de Cristiano e acum disputat și de Bale, care e mult mai relaxat și asta se vede în joc, dar și de Isco sau Asensio, care încep să aibă anvergura pe care și-o doresc. Cine credea că Madridul o va lua în jos după abandonul lui Zidane, despărțirea de Ronaldo, agitația lui Modric și o vară deloc spectaculoasă pe piața de mercato cred că ar trebui să se mai gândească. Madridul e acolo, în cărți și în niciun caz nu poate fi exclusă dintre principalele favorite la câștigarea Champions League în iunie anul viitor.

Cât despre Cristiano Ronaldo, el încă e în perioada de acomodare. Presupun că dacă nu era dat afară, măcar un gol dădea Valenciei, fără să pun la socoteală penaltyurile. Eliminarea mi se pare exagerată și nu vreau să discut prea mult pe seama ei. Sper doar să nu fie suspendat mai mult de o etapă, ar fi păcat să nu-l putem vedea întorcându-se pe ”Old Trafford”, în a treia rundă. Ceea ce mi se pare demn de scos în evidență aici e forța teribilă a lui Juventus. Care s-a scuturat repede de șocul pierderii lui Cristiano și a dus la capăt o partidă grea, devenită și mai grea în inferioritate numerică, pe un teren greu, chiar dacă adversarul nu a onorat așteptările. Ierarhiile în Champions League se schimbă lent, în competiția asta trecutul contează teribil, trofeele din vitrină au un rol la fel de important ca forma echipei adverse, iar Guardiola simte foarte bine asta la City. Lyon e, tradițional vorbind, mai de Champions League decât City, chiar dacă la nivel de loturi diferențele sunt uriașe. Greii din Champions League rămân tot Real Madrid, Barcelona, Bayern, Juventus și, cu voia dumneavoastră Liverpool, echipă pe care Klopp a readus-o printre granzi, cu tot ceea ce înseamnă asta la nivel de exprimare.