Cholo, The "Sime One", Messi, The "Trist One"

Trebuie să fie ceva în această competiție numită Champions League, dar care ar merita mai degrabă să se cheme Mondialul Anual al Cluburilor, căci aici este de fapt adunată toată crema fotbalistică a planetei și nu la simulacrul organizat de FIFA în fiecare decembrie, trebuie să aibă ceva deci Liga Campionilor de nicio echipă n-a reușit să o câștige de două ori la rând.

În ciuda încercărilor, în ciuda pronosticurilor. În fiecare sezon parcă se întâmplă la fel, cu mici excepții, în fiecare an deținătoarea trofeului e văzută cu prima șansă, în fiecare ianuarie, ori februarie, aceste șanse sporesc, dar în fiecare aprilie sau mai, totul se sparge ca o bulă de săpun. Există explicații, unii pot vedea aici și manevre oculte, ideea e că la nivelul la care s-a ajuns, așa cum am mai spus, inclusiv o semifinală devine un premiu foarte bun. Anul acesta a fost rândul Barcelonei să cadă fără să-și poată măcar apăra trofeul în finală.

Despre acest duel Atletico-Barcelona de miercuri sunt multe de scris, dar în același timp puține. E ca și cum ai încerca să faci analiză la un remake al unui film cunoscut. Ar fi ușor redundant. Scenariul e același, inclusiv regizorul e același, actorii sunt în general aceiași, au mai apărut fețe noi, dar nu în rolurile principale, finalul e același. Diferă anul producției și eventual ridurile de pe fața celui care a pus din nou în scenă filmul. 

E vorba, cred că ați ghicit, despre Diego Simeone. Cholo a reușit să iasă din nou în evidență, spre tristețea unora prea implicați în latura estetică, spre bucuria altora, deveniți peste noapte fani ai lui Atletico mai degrabă fiind împotriva Barcelonei (atenție, Cholo vă așteaptă la cotitură în semifinale!) și spre fericirea altora, ceva mai puțini e drept, dar fideli, sufletiști, care și-ar da viața pentru Atleti și pentru Cholo. Aceștia din urmă sunt fanii ”colchonero”, cei adevărați, nu transformați ori interesați, cei pentru care Simeone e eroul, e omul care a readus pe Atletico în rândul granzilor și a făcut din ”Vicente Calderon” o uriașă inimă, care bate la unison, dinspre tribune către bancă și de acolo spre gazon. 

Pe 1 februarie, imediat după al 6-lea eșec consecutiv al lui Simeone în fața lui Luis Enrique, scriam pe acest blog despre Cholo că ”a dezvoltat, se pare, un serios complex Barcelona, care sigur îl preocupă și-l macină. Are 6 meciuri consecutive pierdute în fața catalanilor, serie care vine acum după cele 6 meciuri în care Barcelona nu putea bate sub nici o formă pe Atleti. Mie mi s-a părut că Atletico a jucat sâmbătă pe Camp Nou cel mai bun meci din cele 12 amintite. (...)  Să joci în 9 contra Barcelonei și să reziști, ba chiar să ai și ocazii de gol, mi se pare o probă de mare caracter. Aceste  ultime 30 de minute mie îmi o arată un Atletico care și-a depus o candidatură fermă, cu argumente, la câștigarea Champions League. Asta nu înseamnă neapărat că o va și câștiga, dar a exclude pe Atletico dintre candidate mi se pare eronat”. Mulți au zâmbit atunci poate, căci Atletico părea că pierduse totul în acea după-amiază, dar se pare că acel meci a fost declicul trupei lui Simeone. De atunci Atletico a crescut constant, dar în același timp cu forma fizică a crescut și încrederea jucătorilor în forțele lor. Au văzut că se pot bate cu Barcelona, că, deși au pierdut, n-au fost inferiori deși erau inferiori numeric.

În 2014, la capătul acelui sfert de finală câștigat tot de Atletico, Simeone spunea așa: ””Nu întotdeauna câștigă cei mai buni, de multe ori câștigă cei care luptă mai mult”. Mi se pare că declarația se potrivește perfect și la partida de miercuri. Cât despre stilul lui Simeone, pe care mulți îl contestă, îmi permit să reiau ce am scris atunci, pe 1 februarie, după confruntarea de pe ”Camp Nou”: ”Ăsta e stilul lui Simeone. El nu-l are pe Messi, nu-l are pe Suarez, nu-l are pe Neymar. Nu are tripleta BBC. Atletico nu are banii altora, nu are ”glamour”, nu are strălucirea pietrelor prețioase. La Atletico e vorba de muncă, de la Cholo la ultimul jucător din lot, e vorba de dedicare și de niște principii de la care nu se abate nimeni. Grație acestor principii, Atletico a devenit o mașină care se poate duela cu bolizii Europei. La Atletico miroase a transpirație, pentru că se muncește. La antrenamente și meciuri în mod egal. Un miros amestecat cu iluzii, ce poate deveni parfumul succesului.  Poate că e greu să ai o empatie cu Atletico și cu Diego Simeone. N-ai însă cum să nu respecți ceea ce face el acolo”. 

Despre FC Barcelona acum. Echipa traversează o cădere inexplicabilă, căci n-a trecut nici măcar o lună de când se afla în plină euforie, într-o serie de record de meciuri fără eșec, perioadă în care se părea că nimeni și nimic nu-i poate sta în cale. Dintr-o dată, brusc, ca la un casetofon pe stil vechi, cineva a apăsat butonul ”REW/REV” și s-a auzit din nou muzica de pe vremea lui Tata Martino. La Barcelona de azi e o problemă mentală, plecată cu siguranță de la problemele fizice. Dacă vă amintiți, în sezonul trecut s-a întâmplat cam la fel cu Real Madrid. De la Mondialul Cluburilor (varianta FIFA) echipa a avut foarte puține zile libere, iar faptul că Primera Division a programat meciuri chiar înainte de revelion a fost o problemă în plus. Implicată și în Cupă, având și meciuri restante din campionat, apoi în Champions League, Barcelona a jucat practic din 3 în 3 zile în toată această perioadă. Iar pauza dedicată echipelor naționale a agravat situația, căci deplasările transoceanice ale fotbaliștilor importanți au accentuat starea de oboseală. Iar calendarul nu l-a ajutat deloc pe Luis Enrique în acest sens.

Și ar mai fi problema Messi. Ilie Dumitrescu punea la Fotbal European scăderea randamentului său pe seama dezvăluirilor legate de ”Panama Papers”. E posibil să fie și asta. Dar la fel de posibil, chiar mai probabil aș zice, este că toate zvonurile privind anumite probleme musculare ale argentinianului par adevărate. Circulă această variantă de câteva zile, infirmată mereu de prezența lui Messi în primul ”11” al catalanilor. Dar confirmată oarecum de prestațiile sale mai mult decât discrete. Melancolic și de multe ori contemplativ, Messi nu joacă neapărat slab, pentru că la el termenul ăsta nu prea există, dar nu e acel Messi care intimidează, care decide de unul singur. Iar dacă Messi nu mai râde, nu mai râde nici Neymar, parcă jucătorul cel mai legat ”ombilical” de argentinian. Iar dacă cei doi artiști nu mai funcționează ca altădată, nu mai funcționează nici Suarez. Uruguayanul luptă și se luptă ca întotdeauna. Dă din coate, mai dă și cu cotul, se agită, dar are mare nevoie de cei doi, ca să întregească tripleta. 

Messi are 5 partide consecutive complete fără gol și fără pasă de gol, ceea ce nu i s-a întâmplat niciodată la Barcelona. De curând, cu Argentina, a terminat un meci fără să tragă la poartă, ceea ce iar nu i se întâmplă. Iar atunci când Messi nu funcționează, nici Barcelona nu funcționează. Paradoxal, catalanii se descurcă mai bine cu Messi accidentat decât cu Messi în formă proastă. 

Faptul că, în general, Barcelona a evitat, prin vocea președintelui, a antrenorului și a jucătorilor importanți, să dea vina pe arbitru pentru acel penalty neacordat în ultimele secunde (ce putea foarte bine să fie și ratat, la ce procentaj au avut catalanii în acest sezon de la punctul cu var) arată, dincolo de un cavalerism lăudabil, că motivele acestei eliminări se cunosc în interior. Probabil că multe idei s-au schimbat acum în ceea privește strategia de transferuri din vară. Barcelona a arătat clar că are nevoie de un fundaș central de calitate, de un mijlocaș de tip Pogba (nu neapărat el, dar de acest tip), care să intimideze la fel de mult ca tripleta MSN, dar și de variante de rezervă pentru cei trei. Problema catalanilor e că nici în campionat lucrurile nu mai stau atât de limpede. Mai sunt doar 3 puncte avans, iar Atletico a arătat că se poate lupta pe toate fronturile. Fotbalul e o stare de spirit, dar acum, la Barcelona, starea de spirit e proastă, iar fotbalul cam la fel. 

P.S.
În semifinale merge și Bayern, după o destul de discretă dublă manșă cu Benfica. Pentru Guardiola e a 7-a semifinală consecutivă în cei 7 ani de antrenorat la nivel înalt, o performanță cu care foarte puțini se pot lăuda. N-a fost o defilare pentru Bayern contra portughezilor, ba chiar în turul de pe ”Allianz Arena” bavarezii au tremurat serios, însă campioana Germaniei e în grafic, iar faptul că-n Bundesliga lucrurile nu-s atât de clare, iar bătălia cu Borussia Dortmund continuă, s-ar putea s-o ajute. Ușor, ușor Guardiola recuperează din  accidentați  și s-ar putea să fie prima dată în mandatul său la Munchen când abordează semifinalele cu efectiv aproape complet. Cred că Pep și-ar dori tare mult să evite pe Atletico la tragerea la sorți.