Chelsea și sezonul doi al lui Mourinho

Sunt mai bine de 10 ani deja de când Jose Mourinho a intrat, fără să bată prea mult la ușă, mai degrabă spărgând-o, în lumea bună a fotbalului european. În această decadă, dincolo de rezultatele în sine, de polemici, de stil ori de calitatea sa umană, un element a făcut mereu legătura între mandatele tehnicianului portughez: fiecare al doilea sezon la echipa pe care o pregătește. Nu intru în detalii statistice, dar e destul de simplu de verificat. Al doilea sezon al lui Mourinho a fost mereu cel mai bun, indiferent de numele clubului ce-l angajase, deloc pe un salariu mic, plus cheltuielile aferente, colaterale, pe care le implică o colaborare cu portughezul și, foarte important, cu impresarul care-l reprezintă, Jorge Mendes. Legătura dintre cei doi ar merita și ea un studiu de caz, felul în care ei s-au ajutat unul pe altul și au crescut enorm prin această colaborare.

Al doilea mandat al lui Jose Mourinho la Chelsea a intrat de săptămâni bune în sezonul cu numărul doi. Iar Chelsea domină de manieră categorică Premier League. Distanțându-se în fruntea clasamentului și aducându-l pe Arsene Wenger, un ”inamic” cunoscut al lui Mourinho în situația să spună că acest campionat nu poate fi câștigat de altcineva decât de Chelsea.

Evident, să vorbești de o viitoare campioană în luna noiembrie pare un pic demagogic. Avem totuși în minte cele întâmplate nu demult, când City și United au avut fiecare câte 8 puncte avans una față de cealaltă și toată lumea știe cum s-a terminat acea ediție. Problema este însă că atunci existau City și United, acum Chelsea nu pare a avea adversar capabil să se țină după ea. Southampton e a doua clasată, dar echipa lui Koeman, cu toată impresia foarte bună pe care a lăsat-o până acum nu cred că e pregătită pentru o asemenea luptă. City a intrat într-o dinamică destul de ciudată și deloc productivă, cu antrenorul pus constant sub semnul întrebării și ale cărui relații cu vestiarul și conducerea par a fi din ce în ce mai proaste. Arsenal repetă istoria ultimilor ani, va lupta din răsputeri în primăvară pentru un loc de Champions League. Liverpool a pierdut odată cu Suarez parcă toți dinții pe care-i avea în sezonul trecut. United și-a adus nume, dar nu are încă echipă. Informația că va încerca în iarnă să-l readucă pe Vidic, dacă o fi adevărată, îmi pare o glumă destul de proastă, iar în aceste condiții e greu s-o incluzi pe United în vreun calcul.

Mai rămâne Chelsea. Care nu are nici o înfrângere în acest sezon. Care are 29 de puncte din 33 posibile. Care are doar două egaluri, ambele la Manchester, cu City și United. Care sâmbătă a câștigat pe Anfield jucând destul de prost. Care în ultima lună a adunat puncte jucând destul de prost. Acest ultim aspect însă îmi întărește ideea că nu are cu cine se lupta în acest sezon. Titlul se câștigă în meciurile cu echipele mari, dar se pierde în cele cu echipele mici.

Dincolo de rivalele de care aminteam mai sus, ar fi nedrept să punem avansul pe care Chelsea îl are acum față de City, 8 puncte, față de Arsenal, 12 puncte, față de United, 13 puncte, față de Liverpool și Tottenham, 15 puncte, doar pe seama prestațiilor anoste ale acestor echipe. Chelsea a arătat în toată această perioadă o forță și un echilibru pe care Mourinho și le dorea în sezonul trecut, dar nu prea le găsea. El a tot spus că acest prim sezon al lui e unul de tranziție și că al doilea va fi cel în care se va vedea adevărata față a lui Chelsea. Și a avut dreptate. S-a plâns în tot sezonul de lipsa atacanților, deși avea, în teorie, trei, astfel că l-a transferat pe Diego Costa, căruia i-a adus și un back-up în persoana lui Drogba. L-a adus încă din iarnă pe Matic, pe o sumă mare, ca să-l acomodeze pentru ceea ce va urma. L-a adus pe Filipe Luis, pe care se poate baza în anumite meciuri. Și, cred în primul rând, l-a adus pe Cesc Fabregas.

Am scris pe acest blog despre greșeala pe care Barcelona a făcut-o lăsându-l să plece pe Fabregas. Nu știu dacă existau discuții între el și Mourinho mai demult. Cert e că a surprins pe toată lumea rapiditatea cu care s-a făcut transferul, fără să se vorbească prea multe prin ziare. Astfel că e posibil ca Mourinho să-i fi explicat lui Fabregas ce rol îi pregătește și să fi reușit să-l convingă astfel să lase Barcelona cu tot ceea ce reprezenta ea pentru Fabregas. Mourinho a explicat ulterior foarte clar că Fabregas nu era folosit la Barcelona pe o poziție care să-i convină. Multă lume a crezut atunci că sunt doar niște săgeți aruncate de portughez spre fostul adversar din Primera, dar acum se dovedelte că a avut dreptate.

La Chelsea, Fabregas se apropie de cel care era la Arsenal. Ba îl și depășește. Joacă la mijloc, alături de Matic și e un amestec de număr 10 cu număr 8. Asigură permanent prin știința de a se plasa prima linie de pasă, pentru Matic sau pentru cei din apărare, asigură apoi o fluidizare a jocului pe care Mata, de exemplu, n-o putea oferi. Acum ne lămurim de ce Mourinho i-a dat drumul lui Mata așa ușor. Marea calitate a lui Fabregas e că interpretează perfect jocul, știe când să-l accelereze sau, dimpotrivă, să-l încetinească. E cel mai bun aliat al lui Hazard pentru că știe că belgianul preferă mingea la picior, e la fel de bun aliat pentru Diego Costa, pentru că știe să-i paseze pe spații, dar și al lui Oscar, căruia îi place să primească între linii. La picior, pe spați, între linii. Astea sunt cerințele fotbalului modern și e greu de găsit un jucător care să poată gândi repede astfel de pase. Și care, la o adică, să apară și la finalizare. Iar Fabregas este unul dintre ei, iar faptul că Luis Enrique nici măcar n-a încercat să-l convingă să rămână la Barcelona mi se pare inexplicabil. Morinho s-a mișcat extrem de repede, căci eu cred că și Guardiola l-ar fi vrut.

Sezonul doi al lui Mourinho e în general victorios. La cum se arată lucrurile, va fi și acesta. În campionat deocamdată. Rămâne de văzut ce va face în Champions League. La Porto și Inter i-a ieșit, cu Chelsea, în primul mandat, s-a oprit în fața Barcelonei lui Ronaldinho când toată lumea l-a descoperit pe Messi, iar la Real Madrid s-a oprit în semifinala cu Bayern. În Champions League lucrurile merg mai împiedicat decât în campionat, dar asta și pentru că grupa nu oferă motive de maxime concentrare jucătorilor. Pentru Chelsea, bătălia va începe pe acest front în februarie, iar eu unul sunt nerăbdător.