Benzema, Isco și ultima furtună de pe ”Calderon”

Marți, la Fotbal European, înainte așadar de cele două semifinale, a fost un moment în care s-a vorbit despre Benzema. Ion Crăciunescu și Ilie Dumitrescu discutau oarecum în contradictoriu despre francez, despre rolul lui în cadrul echipei, despre stilul său de a juca, despre ”ostracizarea” impusă lui Morata din pricina lui. Sunt sigur că astfel de discuții există și la alte emisiuni în care jocul campioanei Europei e analizat, sunt convins că și fanii Realului au, la rândul lor, această dezbatere. Ilie Dumitrescu a zis atunci un lucru: ”Benzema nu mai e demult un 9 clasic, un marcator, el a devenit acum și pasator, generator de situații, creator de ocazii”. Un soi de număr 9 spre 10, mi-am permis eu atunci să-l completez. Ceea ce a făcut Benzema miercuri seară, la acea fază care a decis practic calificarea, e cea mai bună completare a respectivului dialog. A fost o operă de artă, pe care sincer am fi așteptat-o de la un Neymar sau Ronaldinho, nu neapărat de la Benzema, o semnătură pe care francezul și-a pus-o cu cerneală ce nu se va șterge peste această campanie. Indiferent dacă ea se va termina ori nu cu succes.

Cred că pentru fanii Realului, poate și pentru Zidane, relația cu Karim Benzema e ca într-o idilă în care el e un pic zăpăcit, dă senzația că e delăsător 360 de zile pe an, mai face câte o prostie, dar la momentul aniversărilor, de 8 martie, de 14 februarie ori în alte zile de genul ăsta se autodepășește, umple casa de flori, cadouri scumpe și face atmosferă de excepție. Întrebarea e acum cum gestionezi o astfel de relație? O păstrezi, încerci să-l determini pe om să facă din fiecare zi una specială sau pui punct și cauți altceva mai bun? Sigur, publicul acestui blog fiind mai degrabă masculin vom tinde să fim toți de partea lui Karim, dar redevenind serioși și analizând problema din punct de vedere fotbalistic, francezul a arătat încă o dată că e omul potrivit la această trupă de artiști ce va încerca la Cardiff să spulbere mitul Champions League.

Revenind la ceea ce s-a întâmplat pe ”Calderon”, bijuteria lui Benzema și reușita lui Isco au certificat o supremație a Realului ce s-a observat lesne în 160 din cele 180 de minute ale dublei manșe. Scenariul de miercuri seară era ușor de anticipat. Pus în fața unei situații extrem de dificile, poate cea mai dificilă din toată această perioadă la Atletico, Simeone a mizat pe partea emoțională, pe epică, pe acea latură ușor mistică de care s-a înconjurat din 2012 încoace. Și-a încărcat jucătorii de adrenalină mult mai mult decât de elemente tactice, beneficiind aici de sprijinul unei tribune, a se citi suporteri, care se aliniază cauzei cu o fidelitate, un patos și un entuziam care zău că ar merita o răsplată pe măsură. Lipsea precizia, considerentele tactice și de poziționare erau de multe ori lăsate deoparte, singura preocupare a celor de la Atleti era să dea un gol repede și să injecteze o doză importantă de teamă în corpul rivalilor. Primul lucru le-a ieșit, ba încă s-au autodepășit, iar situația a devenit chiar mai bună decât se anticipa, partea cu teama însă nu s-a materializat, căci Real Madrid a știut să gestioneze perfect o situație ce putea deveni delicată și apoi a știut să iasă din ea cu grație și cu siguranța dată de valoare.

Aici trebuie neapărat făcută o mențiune. Se numește Isco și este, în momentul ăsta, unul dintre cei mai buni fotbaliști din lume. Un diamant pe care Real Madrid îl ținea în sertar, de teamă ca nu cumva plasarea lui în vitrină să afecteze pozițiile preferențiale ale lui Cristiano, Bale și ceilalți. Pentru Isco, momentul salvator a fost cel în care a transpirat în mass media interesul Barcelonei pentru el. Nu știu dacă a fost adevărat sau doar o idee a lui Paco Alarcon, tatăl și impresarul lui Isco, care s-a folosit de presă pentru a-și ajuta copilul. Nu vreau să spun aici că Isco n-ar avea valoare de Barcelona, dimpotrivă, cred că ar fi titular indiscutabil în acest moment și la Barcelona și la mai toate echipele importante ale Europei, vreau doar să spun că părea ușor utopică ideea că Real Madrid va lăsa un jucător să plece la Barcelona, la fel de utopică fiind și varianta că Isco ar aștepta până în 2018 fără să semneze (cu toate riscurile ce decurg de aici) doar pentru a ajunge în tabăra catalanilor. Acela a fost însă momentul în care privirea lui Zidane s-a îndreptat și spre băiatul din Malaga, poate și la sugestia lui Florentino Perez, care mai face astfel de lucruri. Câteodată e bine să te tragă cineva de mânecă pentru a-ți reaminti ce bijuterie ai în preajmă și ce mult ți-ar putea folosi. Isco a fost omul numărul unu al Realului în această partidă, a semănat cu un chirurg ce știe perfect să oprească o hemoragie, fără nici cel mai mic semn de panică. Atâta liniște era în jocul său încât toată adrenalina celor de la Atletico s-a topit efectiv.

Mulți l-au acuzat pe Simeone că Atletico n-a continuat acea ofensivă furibundă după marcarea golului doi. Lucrul ăsta e imposibil. O astfel de stare nu poate ține mai mult de 20-25 de minute, ulterior intervine epuizarea mentală. Cholo a gândit logic: avem 2-0, practic e ca și cum în tur s-ar fi terminat doar 0-1, ne regrupăm și jucăm fotbalul pe care-l știm cel mai bine. Apoi de la pauză mai vedem, eventual încercăm încă o perioadă de forcing după odihna de 15 minute. Toate bune și frumoase, doar că din acest moment Atletico s-a văzut implicată într-un meci pe care-l mai jucase în prima manșă. Cel în care valoarea individuală decide. Iar aici, cu excepția lui Griezmann, Koke, Filipe Luis, Oblak și eventual Ferreira-Carrasco, Atletico stăt rău în comparație cu Real. S-a văzut din nou că Godin, Gabi și Torres vor, dar nu prea mai pot, că Savic, a cărui cădere față de sezonul trecut nu poate fi pusă decât pe seama încărcăturii mentale la care nu a făcut față, e depășit, că Saul și Gimenez încă nu-s copți și că banca nu-i oferă lui Cholo prea multe variante. Golul lui Isco n-a făcut decât să scoată partida de pe firul epicii și să-l îndrepte pe cel al logicii. Astăzi, Real Madrid e peste Atletico mai mult decât era în 2014 și-n 2016, de unde și diferența de pe tabela scorului general.

Furtuna de la final a fost un semn ceresc. O ploaie de lacrimi ce a înlocuit lacrimile celor din tribună. ”Vicente Calderon” și-a luat adio de la Europa în cel mai frumos mod cu putință. Casa lui Atletico devenise prea mică pentru o grupare ce e acum nu doar un ”grande d` Espana”, ci un colos al continentului. Toate astea i se datorează lui Cholo Simeone, dar simt pe undeva o urmă de îndoială la el în ceea ce privește continuarea. În toți acești ani, Atletico a ajutat enorm ca Primera Division să crească, să nu mai fie un campionat bipolar, puterea exemplului de pe ”Calderon” i-a molipsit și pe cei de la Sevilla, de la Villarreal, de la Celta, de la Bilbao, poate îi va molipsi pe cei de la Valencia. Acum 10 ani, o dublă Celta-Manchester United s-ar fi terminat înainte de a începe, astăzi nici acel 1-0 din tur nu-i liniștește prea tare pe ”diavoli”. Dacă Real Madrid și Barcelona au astăzi o dimensiune globală imensă, asta i se datorează și lui Simeone și felului în care el a înțeles să lupte cu ele. Cu posibilitățiile sale, cu atuurile sale transformate în virtuți. Nu știu cum va fi Atletico pe noul ”Wanda Metroplitano”, mă încearcă ideea unei asemănări cu Arsenal, dar cred că acest Atletico din ultimii 5 ani merită o singură reacție: INFINITAMENTE GRACIAS!

Ultimele rânduri trebuie să aparțină Realului. Va fi din nou în finală, a treia în ultimele 4 sezoane. Toate cu Zidane implicat, mai întâi ca ”secund”, apoi ca antrenor principal. Nimeni până acum n-a reușit să-și apere trofeul câștigat în sezonul precedent, dar idila Realului cu această competiție vine din secolul trecut. În față va stă însă o ”Bătrână Doamnă” ce pare să fi descoperit elixirul minune al tinereții. Acum aproape 20 de ani, Juventus și Real Madrid erau protagonistele unei finale în care Juve deținea rolul de mare favorită, dar pe care a câștigat-o Real. Mulți aseamănă confruntarea de la Cardiff cu cea de la Atena, din 1994, când Milanul lui Capello părea să nu aibă prea multe șanse în fața ”Dream Team”-ului Barcelonei lui Cruyff.

După multă vreme însă, la Cardiff vor fi față-n față cele mai în formă echipe ale momentului. Dacă în alți ani au mai fost detalii, conjuncturi, ghinioane, acum fotbalul și-a trimis pentru ultima reprezentație a sezonului cei mai buni actori.