Benitez a văzut Parisul

Meciuri precum cel de pe ”Parc des Princes” au fost motivul pentru care a fost adus Rafa Benitez la Real Madrid. Sau unul dintre motive. Un meci jucat în condiții mai mult decât speciale, cu jumătate dintre titulari absenți, cu posturi cheie acoperite de zona rezervelor și pe terenul unui adversar despre care se spune, nu fără temei totuși, că este un candidat ferm la câștigarea acestei ediții de Champions League. Tipul de meci pe care, în condițiile date, ai mai multe șanse să-l pierzi decît să-l câștigi. Tipul de meci pe care-l așteaptă Rafa Benitez. Tipul de meci pe care el l-a mai câștigat înainte.

Despre Rafa Benitez s-au spus și scris multe de când a fost instalat pe banca Madridului. Pe undeva normal, căci atunci când accepți un asemenea job, accepți și intrarea într-un soi de malaxor al presei. Mai nou se zice că Rafa e doar un ”antrenor-punte” spre una dintre obsesiile lui Florentino Perez în materie de tehnicieni, Joachim Low, care ar urma să vină din vară, după Euro (Celelalte obsesii ale lui Florentino s-au numit Wenger și Mourinho. Pe Mou l-a adus, pe Wenger cred că deja s-a resemnat că nu va mai putea. Low e a treia). Asta vom vedea, până la vară mai e și multe se mai pot întâmpla. Inclusiv ca Real Madrid să câștige din nou Champions League.

Revenind la Paris și la meciul lui Rafa Benitez. V-aș sugera un exercițiu de imaginație: să presupunem că Ancelotti ar fi fost antrenor la Real și ar fi avut de jucat cu PSG în condițiile de azi. Cum credeți că s-ar fi descurcat echipa? Evident că e doar un exercițiu de imaginație, n-o să știm niciodată răspunsul. Un reper totuși avem, un meci cu Atletico Madrid, în situație asemănătoare, pierdut categoric de Real cu 4-0 pe ”Calderon”, cu un duel tactic la care Ancelotti a fost ridiculizat de Simeone. Ancelotti putea marca o epocă la Real Madrid. Anul trecut pe vremea asta, echipa juca fantastic, zbura pur și simplu. Apoi au venit accidentări, suspendări, meciuri în condiții dificile, la care era nevoie de un tehnician minuțios în detalii, în studiul adversarilor, în pregătirea tactică, nu doar de unul capabil să asigure o atmosferă excelentă și antrenamente pe gustul fotbaliștilor. Rafa Benitez nu face mereu antrenamente pe placul fotbaliștilor. Ba chiar se spune că-i enervează de multe ori, pentru că-i pune să repete faze până la plictiseală, le arată unde să se poziționeze, iar unele ego-uri din vestiar pot fi deranjate de asta. Dar vine un moment când această minuțiozitate își capătă răsplata.

Așa a fost pe ”Parc des Princes”. Fără Modric, James Rodriguez, Bale și Benzema (pe Carvajal și Pepe nu-i mai pun la socoteală, căci au avut parte de înlocuitori pe măsură) Benitez a aliniat o formulă de siguranță. Acest cuvânt care lui îi place teribil, dar care-i enervează pe mulți fani ai Realului. Dar Madridul nu s-a dus la Paris doar ca să nu piardă. Poate că asta a crezut și Laurent Blanc, căci prea a părut surprins și incapabil să reacționeze. Realul a mers la Paris să câștige meciul și să-și arate forța. În nici un moment remiza albă, cel mai prost rezultat bun, n-a părut a fi periclitată. Ba cred că în momentul ăsta parizienii se pot considera mulțumiți cu un 0-0 acasă, cel mai bun rezultat prost. 
În multe momente, atunci când trebuia să se apere, Realul a semănat cu acel Atletico din sezonul 2013-2014, care impresiona prin ordinea defensivă și prin liniile extrem de scurte, cu jucători foarte aproape unul de altul, de parcă ar fi fost legați cu o sfoară. Asta necesită însă multă concentrare. Miercuri seară am văzut un Ramos extrem de sobru, un Casemiro surprinzător de sigur chiar și când primea mingea în situație delicată, un Kroos amintind de cel care aduna superlative în presă, anul trecut pe vremea asta, inclusiv un Cristiano generos în efort și participativ, chiar dacă din acest motiv a pierdut mai multe mici ca în alte situații. Cu un astfel de meci nu se câștigă deocamdată nimic la nivel de trofee, dar se realizează mult în ceea ce înseamnă vestiar, grup și legăturile dintre jucători și antrenor.

Ceea ce nu știu acum este cum ar fi jucat Realul cu toți cei absenți în teren. Cu Bale, cu James Rodriguez, cu Benzema. Poate că nu la fel de bine. Poate că am fi asistat la un meci pe cinste, pe care l-am fi dorit ținând cont de afiș. Poate că Real ar fi câștigat, poate că l-ar fi pierdut, n-o să știm niciodată. Eu înclin spre a doua variantă, dar e doar părerea mea. Benitez a trecut cu bine un examen, dar acum trebuie să facă să joace la fel echipa și atunci când toate vedetele sunt laolaltă. 
PSG, în schimb, m-a dezamăgit. A fost o echipă tristă, anostă, aproape mediocră în unele momente, deși la ce fotbaliști are în teren și la ce salarii plătește, ar trebui să vedem orice altceva, dar nu mediocritate, nu tristețe. Era cel mai bun moment ca Blanc și ai lui să dea cu pumnul în masă și să-și arate disponibilitatea de a fi prezenți cel puțin în semifinale. Mă întreb doar cum ar fi jucat Bayern acasă, având tot lotul valid, contra unui Real în situația asta. Cred că se înclina terenul pe ”Allianz Arena” spre poarta lui Keylor Navas. Care, apropo, n-a avut nici măcar o intervenție de senzație, cum a avut de exemplu cu Levante. 

PSG a crescut un pic ritmul atacurilor și raportul posesiei abia după ieșirea lui Isco de la Real. Dar tot a fost puțin. Mă așteptam la mai mult de la Di Maria, dar mulți tindem să uităm că ultimul mare meci al argentinianului a fost finala Champions League din 2014. De atunci a urmat pentru el o perioadă de ostracizare la Manchester care nu are cum să nu lase urme. Matuidi a fost ciudat de blazat, de temător, cu multe mingi pierdute, iar ”bestia” Aurier, cum îi place lui Ilie Dumitrescu să-i spună, a fost atât de marcat de prezența lui Cristiano în zona lui că nu i-a ieșit nici măcar o centrare simplă.

Iar Ibrahimovic? Pfoa. Un alt meci dezamăgitor în Champions League. Anul trecut cam pe vremea asta, PSG bătea Barcelona la Paris fără Zlatan, iar eu mă întrebam pe acest blog, apropo și de ceea ce am scris mai sus, dacă ar fi reușit să o facă și cu suedezul în teren. Și atunci am spus că nu, iar confirmarea a venit la retur și la celelalte meciuri la care Ibrahimovic doar a participat, fără să ajute prea mult. Am încercat și atunci, încerc și acum să-mi amintesc un meci mare făcut de Zlatan în Champions League și-mi vine în minte caracterizarea lui Arrigo Sacchi: ”Mare la meciurile mici, mic la meciurile mari”. Champions League îi rezistă în continuare poate și pentru că în această competiție colosală ego-ul unui jucător e mai puțin important decât echipa în sine. Mai are însă timp, mai e un meci pe ”Bernabeu”, mai e primăvara, cred însă că e ultimul sezon în care suedezul poate izbuti ceva notabil.
Timp mai e și pentru PSG. Apropo de meciul cu Barcelona, câștigat anul trecut de PSG la Paris, tot în grupe. Atunci, Blanc l-a bătut din punct de vedere tactic pe Luis Enrique pentru că a inovat, a căutat să surprindă cu ceva. Acum n-a făcut-o. A fost parcă prea sigur că având în față un adversar cu atâtea probleme, valorile din echipa lui vor reuși să învingă. Ceva de genul ”nu mă interesează adversarul, noi ne facem jocul nostru”. Era vorba favorită a lui Emerich Jenei. Dar în 1986. Atunci mergea. Suntem în 2015 și nu prea mai merge.

Asta nu înseamnă că PSG nu poate chiar câștiga Champions League. Evident că poate. Tot anul trecut pe vremea asta, Juventus juca la Madrid cu Atletico și nu trăgea nici un șut pe poartă. În iunie, campioana Italiei era în finala de la Berlin, grație, evident, și unei conjuncturi favorabile, dar și unor detalii deprinse în meciuri precum cel de pe ”Calderon”. În Champions League înveți la fiecare meci câte ceva.