Barça, Barça, vai de tine!

Eram pregătit miercuri seară să văd cap-coadă duelul britanic dintre City și Liverpool și, eventual, să-mi arunc un ochi și spre ceea ce se întâmplă la Roma. Mă gândeam, și nu cred că-s singurul, că acolo nimic nu se poate întâmpla după rezultatul din tur și că o eventuală surpriză s-ar putea produce pe ”Etihad”. În prima repriză cam așa am făcut, mai mult vedeam City-Liverpool, căci după startul excepțional de meci orice reușită a băieților lui Guardiola ar fi transformat duelul într-unul epic.

Observam, așa cu coada ochiului, cum Barcelona e dominată categoric de o Roma în transă, cum suflă din greu și cum nu reușește să lege 3 pase în terenul advers, dar o victorie cu 3-0 mi se părea cam mult. După golul lui Salah de la Manchester am făcut rocada, televizorul a trecut pe ”Olimpico” și tableta pe ”Etihad”. Astfel că am avut ocazia să asist în direct la una dintre cel mai mari umilințe ale Barcelonei în Champions League de când mă ocup constant, în diverse feluri, de această competiție fantastică. De prin 1996 așa. Prima finală pe viu am văzut-o în 1997, Juve-Dortmund, la Munchen, și țin bine minte titlul cu care ProSport, în probe la acea vreme, a ieșit pe coperta acelui număr de antrenament: ”Juve, Juve, vai de tine!”. Cum acel număr n-a ajuns niciodată la cititori, deci nici acel titlu, îmi permit să-l reinterpretez azi, după 21 de ani: ”Barça, Barça, vai de tine!”.

Când m-am mutat cu totul la Roma-Barcelona, mi-am dat seama că dezastrul pentru catalani e iminent. Practic echipa nu juca nimic, iar Ernesto Valverde (care am aflat acum că e poreclit de vestiar ”Honesto”) era amorțit pe bancă, anesteziat. Dincolo, Eusebio Di Francesco era, ca toată echipa și ca tot stadionul, în transă. Mi-a plăcut mult Di Francesco în perioada Sassuolo și m-am bucurat când a ajuns la Roma, mi se părea o șansă binemeritată. Felul în care a câștigat duelul tactic cu Valverde mă face să cred că Italia a descoperit acum un alt tehnician după Ancelotti, Ranieri, Conte și Allegri. Și mai cred că vom mai auzi de el.

Întrebarea tuturor: cum a fost posibil?

Jucând cu 3 fundași centrali și cu doi atacanți de careu, masivi, asemănători oarecum, Dzeko și Schick, Roma a suprins atât de tare încât Valverde s-a blocat pur și simplu. Cred că se aștepta la altceva, de unde și primul ”11” realizat de el, cu Semedo fundaș și Sergi Roberto mijlocaș, o încercare evidentă de a popula centrul terenului cu un fotbalist capabil să participe coerent la jocul de posesie. Mai ales în contextul în care Sergio Busquets a jucat cu infiltrații, iar Rakitic trebuia să-l ajute. Am tot văzut în acest sezon ce probleme a avut Barcelona atunci când a întâlnit adversari bine așezați pe teren, mai ales, situație cam rară ce-i drept, când acel adversar a avut curaj să joace cu două vârfuri care să se ducă direct pe perechea Pique-Umtiti. Schick, dar mai ales Dzeko, i-au terorizat pe cei doi în mod constant, greșelile lor, plus cea a lui Semedo de la golul de 3-0, condamnând o echipă catalană de nerecunoscut.

Victoria lui Di Francesco, căci a lui e în primul rând, demonstrează că atunci când vrei ceva și te mobilizezi exemplar pentru asta, e posibil să-ți iasă. Trebuie numai să vrei, vorba acelei reclame care ne lăsase cu gura cascată în 1990. Di Francesco a știut în primul să așeze echipa în teren, apoi a știut și cum să intre în mintea jucătorilor pentru a-i convinge că miracolul e posibil. A avut ca bază de plecare cele întâmplate pe ”Camp Nou”, unde Roma n-a jucat deloc atât de rău precum o arată scorul, și a avut un aliat fenomenal în publicul de pe ”Olimpico”. Italienii sunt fini cunoscători ai fotbalului, cred că cei mai fini dintre toți europenii (vorbesc aici de italianul de rând) și n-au mers la meci doar ca să-l vadă pe Messi, așa cum ar fi făcut alții după 1-4 în tur. Mesajul plecat dinspre tribună spre gazon a fost atât de puternic încât Roma a dat senzația aproape tot timpul că are un om mai mult pe teren.

Evident că acum toată lumea se întreabă, privind la Barcelona, cum a fost posibil. Mie mi s-a părut o echipă catalană prea convinsă că va obține calificarea fără mare efort, în afara obișnuitului său joc de posesie. Nu e prima dată când jucătorii Barcelonei, obosiți de atâtea elogii venite de la o presă catalană ce le e fidelă până la moarte, cred că adversarul e un soi de majordom care doar le va deschide, eventual și cu o reverență, angoasat de personalitatea celui pe care-l are în față, ușa succesului. Problema e că și Valverde a căzut în autostimă, altfel nu se explică lipsa de reacție. Nu la 3-0, căci era deja prea târziu, ci la 2-0, când dinamica se mai putea schimba. Barcelona a pierdut cu 4-0 la Paris și 3-0 la Torino în sezonul trecut, dar și-n acele meciuri au mai existat ocazii, a existat posesie, circulație, un joc care se mula pe stilul arhicunoscut. Aici, la Roma, Barcelona a fost de nerecunoscut.

Messi și Iniesta au lipsit

Două imagini mi-au rămas în minte. Aceea a lui Messi, care nu înțelegea ce se petrece, și aceea a lui Iniesta. Messi n-a primit nici măcar o minge în situație avantajoasă pentru el, a fost nevoit de cele mai multe ori să coboare până în zona lui Busquets pentru a o primi. Messi rezolvă de unul singur multe meciuri, dar există și un procent de partide în care mai are nevoie de sprijin. Pe vremuri îl avea de la Xavi și Iniesta, acum el trebuie să fie și Xavi și Iniesta, uneori și Busquets. Ca să facem o paralelă cu marele său rival, ceea ce Messi primea de la Xavi și Iniesta, Cristiano primește acum de la Modric și Kroos, plus că pe lângă cei doi mai există un Isco, un Asensio. Toți acești patru jucători puteau fi acum ai Barcelonei, nu sunt zvonuri, sunt date certe în sensul ăsta, dar conducerea catalanilor a avut alte idei. Să-l ai pe Messi în cea mai bună formă fizică și mentală și să nu poți să-i asiguri o echipă capabilă să ia mai mult de două Champions League din 2009 încoace, mi se pare aproape jenant.

Și mai e Iniesta. Ceva mă face să cred că în curând va anunța că pleacă de la Barcelona. Parcă parcă am citit asta în privirea lui în momentul schimbării și după. A ieșit ca un om bătrân, amărât nu neapărat din cauza rezultatului, ci mai degrabă conștient că nu prea mai poate duce astfel de partide. În Champions League e altceva decât în Primera, aici orice detaliu contează și nu-l văd pe Don Andres (așa îi spun comentatorii televiziunii spaniole care transmite Primera Division) să rămână rezervă a lui Coutinho, eventual Griezmann. Deși am mari dubii că brazilianul va izbuti să-l facă uitat pe Iniesta.

Și ar mai fi ceva. Așa cum am tot spus, în viață (și-n fotbal, normal) există o teorie a compensației, o roată a sorții care se învârtește. La un an și ceva de la a sa ”remontada” istorică împotriva PSG-ului, Barcelona suferă o ”Romatada”, așa cum a titrat L Equipe pe prima pagină. Și cu unele erori de arbitraj împotriva sa, la fel cum atunci le-a avut alături. Ma întreb dacă nu cumva strategia fizică a sezonului a fost un pic greșită, căci Barcelona pare acum, când se decid toate, o echipă obosită, cu un avantaj prea mare în campionat pentru a mai fi ajunsă și cu o finală de cupă în față care nu știu dacă va putea îndulci amarul de la Roma.

Klopp îl domină pe Guardiola

Multe s-ar putea scrie despre acest meci, dar deja am lungit suficient textul și aș vrea să mă refer, în două vorbe, și la calificarea lui Liverpool. Când pierzi în două meciuri, n-ai cum să acuzi arbitrajul, chit că la unele detalii Guardiola are dreptate (acest Mateu Lahoz nu mai e demult arbitru, e o mașinărie de gafe). Klopp l-a taxat din nou pe Pep și e singurul care se poate lăudat cu asta. Ritmul ”hard rock” al germanului s-a auzit din nou mai bine decât orchestra catalanului. Guardiola a încercat, în cel mai pur stil Johan Cruyff, un soi de ”a por ellos” spaniol, sau, dacă vreți, ”yes, we can!”, dar de putut a putut doar până la pauză. City încă n-are ADN-ul de Champions League al ”cormoranilor”, Pep mai are de muncit pentru asta, de aceea cred că titlul obținut în Premier League e foarte important în dezvoltarea unui club ce poate cumpăra jucători, dar nu istorie.

Mă întorc un pic în timp (ce bine ar fi dacă aș putea s-o fac și-n realitate!) la sezonul 2004-2005. Atunci, campionatul Angliei era dominat de Chelsea, cu Mourinho antrenor și investiții de o sută și ceva de milioane, enorm la acea vreme. Atunci, în Champions League, în calea lui Mourinho, care visa la al doilea trofeu consecutiv după cel cu Porto, a ieșit Liverpool, cu Rafa Benitez pe bancă. Iar finalul îl știți, e cel de la Istanbul. Putem face similitudini între acel Chelsea și acest Manchester City, dar și între acel Liverpool și acest Liverpool, chiar dacă Benitez și Klopp sunt suficient de diferiți ca stil. Eliminând acum pe City, Klopp și ai lui au primit un capital de încredere fantastic, astfel că eu n-aș exclude defel pe Liverpool din calculele acestui sezon de Ligă.