Balonul lui Cristiano și eșecul lui Simeone

A fost un sfârșit de săptămână plin de evenimente fotbalistice, cu multe meciuri bune, rezultate surprinzătoare, schimbări de lider. O să încerc să mă refer la câteva dintre reperele weekend-ului, cu atenție sporită, evident, asupra duelului de sâmbătă seară de pe ”Calderon”. Și nu doar pentru că a fost ultimul derby madrilen pe acest stadion, ci mai ales pentru că o reeditare a finalei Champions League reprezintă, indiscutabil, capul de afiș. În plus, rezultatul final, victoria clară a campioanei Europei, merită ceva mai multe comentarii.

N-aș vrea să intru prea mult în analiza tactică a meciului, ci o să mă refer la câteva elemente punctuale. În primul rând la Cristiano Ronaldo, care a făcut probabil pasul decisiv către Balonul de Aur, dacă mai era cineva care se îndoia că va primi în curând al patrulea trofeu de acest gen. Cristiano a fost omul meciului fără să fie cel mai bun de pe teren, dar când dai trei goluri, provocând și penalty-ul, se cheamă că ai fost eroul partidei.

Distribuit într-o poziție de număr 9, care nu cred să-i convină foarte mult, căci forța sa se dezvoltă  atunci când  apare  la finalizare, nu când așteaptă să finalizeze, când vine în careu, nu când stă în careu, Cristiano a îmbrăcat în acest meci tricoul lui Ronaldo brazilianul, care-i teroriza pe cei de la Atletico de fiecare dată când juca împotriva lor, fie că era la Real, fie că era la Barcelona. Ajutat de un Gareth Bale extrem de inspirat plasat de Zidane în stânga, unde Juanfran a fost mai mereu depășit, dar și de ceea ce se întâmpla în spatele lui, Cristiano a redevenit acel jucător care decide derbyurile. A fost cel mai bun meci al său din acest sezon.

Mie însă mi s-a părut că altul a fost cel mai bun jucător al Realului. Și anume Isco. Mulți au spus în Spania că a fost cea mai bună prestație a sa în tricoul Madridului, dar eu îmi amintesc și de o finală de Cupa Spaniei pe care am comentat-o de pe ”Mestalla”, cu Barcelona, când de asemenea Isco a fost fenomenal. Iar circumstanțele de atunci au semănat oarecum cu cele de sâmbătă, căci la acel meci n-a jucat Cristiano Ronaldo, Di Maria a fost urcat pe poziția portughezului, iar Isco a preluat sarcinile argentinianului. Și a făcut un meci perfect, în special din punct de vedere defensiv. Pe ”Calderon”, Isco a trebuit să suplinească absența lui Kroos și a făcut-o de manieră strălucitoare, practic neexistând în dreptul său nicio eroare majoră. Ceea ce a făcut în primele 15 minute din fiecare repriză, perioadă pe care Atletico și-ar fi dorit-o de presiune asfixiantă, ar merita o analiză în sine, căci eșecul final al lui Simeone cred că are legătură cu prestația lui Isco.

Voi ajunge imediat la Simeone și la eșecul său. Căci e al său, mai mult decât al echipei. Înainte de toate trebuie să mă refer însă la victoria lui Zidane. Aș pune acest succes la înălțimea celui de pe ”Camp Nou”, din sezonul trecut, chiar mai sus decât finala Ligii de la Milano. Acolo, Zidane a avut și un pic de șansă în momente punctuale, pe ”Camp Nou” și aici, pe ”Calderon”, a avut o contribuție esențială prin felul în care și-a așezat echipa și prin felul în care și-a motivat jucătorii. Nu-i simplu să bați pe Atletico fără Ramos, Pepe, Casemiro, Kroos, Morata și Benzema. Mi se pare însă că problema lui Zidane și, extrapolând, a întregii echipe apare la meciurile de mai mică încărcătură. Acolo a arătat slăbiciuni Realul lui Zidane, nu în meciurile importante, pe care a știut să le gestioneze. La fel cum a știut să gestioneze în favoarea lui și statutul de favorită pe care, în opinia majorității, îl avea Atletico înaintea derbyului. Zidane a preluat din filozofia lui Simeone, a știut să o predea elevilor săi, iar adversarului de pe cealaltă bancă i-a servit singurul meniu pe care nu prea îl poate digera: ia tu mingea, folosește-te de ea, să vedem dacă poți!

Cu Diego Simeone se întâmplă ceva în acest sezon. Am mai vorbit despre asta, nu mai insist. Încearcă o schimbare de atitudine, de stil mai degrabă, care nu știu dacă-i priește. Lui și echipei. De când a venit Cholo, filozofia lui Atletico era simplă: disciplină, muncă, solidaritate, apărare, contraatac. Așa s-a născut acest nou Atletico, intrat contondent, ca un atac prin alunecare marca Simeone, între primele echipe ale continentului. Așa s-au scris victoriile, ba chiar și eșecurile. Parcă parcă Simeone încearcă să schimbe ceva din această filozofie, parcă parcă încearcă să dovedească, să-și dovedească mai bine zis, că poate juca și altfel, că Atletico poate practica și un fotbal estetic, cu acțiuni frumoase și goluri multe. Simeone n-a știut să gestioneze momentul în care ai săi erau favoriți în fața Realului poate și pentru că era o situație inedită. A început fiecare repriză foarte tare, pe principiul ”a por ellos”, dar nu i-a ieșit. A avut și ghinion cu anumite detalii, vezi lovitura liberă deviată a lui Cristiano ori penaltyul stupid, de jucător fără experiență, comis de Savic. Dar a vorbi de ghinion în fața unui antrenor care a pierdut cum a pierdut două finale de Champions League mi se pare redundant. Exact când avea nevoie mai mare de victorie, Atletico n-a găsit resursele să lupte pentru ea. Poate că această schimbare de stil nu-i cea mai bună idee, iar în fața lui Simeone stă acum un meci cu Bayern, în care ar putea încerca o întoarcere la origini. Atletico nu poate fi scoasă din niciun fel de calcul, nici în campionat, nici în Ligă, capacitatea de regenerare a acestui grup și a acestui antrenor fiind probată de multe ori de-a lungul ultimilor ani.

Câte ceva acum și despre ale evenimente ale weekend-ului. În Italia s-a jucat un ”Derby della Madonnina” pe care aș fi vrut să-l văd în alte circumstanțe. Mai exact cu Stefano Pioli având mai multe partide pe banca Interului. S-a văzut câte ceva din ideile noului antrenor, căci Inter a încercat atât cât a putut să dea tonul partidei, să domine în terenul advers și să aibă posesia. Câtă vreme a fost o echipă scurtă, element pierdut odată cu ieșirea lui Medel, pe care destui îl ironizează, dar a cărui importanță este, iată, foarte mare, Inter a avut controlul. Ulterior, balanța a părut a se înclina către Milan, care meci după meci, partidă după partidă, apropo de teoria lui Simeone, câștigă în plan competitiv. Egalul mi se pare însă echitabil, iar Pioli are acum un ușor răgaz, căci poate extrage elementele pozitive din lectura partidei pentru a le folosi în favoarea sa.

În Germania, Bayern a pierdut primul său meci în acest sezon. Într-o situație similară cu Atletico, căci un eșec ar fi mărit distanța față de bavarezi, Borussia a știut cum să abordeze partida, în vreme ce Bayern n-a mai controlat jocul ca-n sezoanele precedente. Diferențele de stil dintre Ancelotti și Guardiola sunt vizibile din acest punct de vedere, Tuchel ieșind câștigător din duelul tactic cu tehnicianul italian și pentru că a știut să-și așeze echipa mai bine în teren, mai aproape de realitate. Bayern a terminat cu toată artileria grea bombardând careul Borussiei, dar fără să-și creeze mari ocazii, ceea ce ar trebui să producă o ușoară neliniște în Bavaria. Diferența dintre Bayern din finala Cupei cu Borussia din sezonul trecut și acest Bayern de la această partidă este cât se poate de limpede.

Apropo de Guardiola și de traseul său în Premier League. Ceea ce s-a întâmplat sâmbătă, victoria adusă pentru City de Toure Yaya, la primul său meci sub comanda lui Pep în campionat, demonstrează încă o dată că dialogul e cea mai bună armă posibilă, dar și că orgoliul e pentru oamenii puțin inteligenți. Guardiola și Yaya și-au dat seama de asta, iar acum City are încă un mijlocaș de mare valoare într-o zonă de maximă importanță în filozofia antrenorului. În Premier League însă, pe moment, comandă Antonio Conte, a cărui schimbare de optică e de-a dreptul revoluționară. După ce Arsenal a măturat pe jos cu Chelsea, italianul s-a decis să adopte și pe ”Stamford Bridge” sistemul cu 3 fundași centrali pe care l-a folosit la Juve și la ”națională”. Urmarea? De la acel 0-3 contra ”tunarilor” au urmat 6 meciuri cu 6 victorii, fără nici măcar un gol primit. Chelsea nu joacă-n Europa în acest sezon, iar acest dezavantaj s-ar putea transforma într-un mare avantaj într-un fotbal atât de încărcat precum cel englez.