Ave, Sergio! Bye, bye, Arsene!

Nu s-a întâmplat nimic ieșit din comun în cele două partide de marți, în sensul că nici Napoli și nici Arsenal n-au reușit ceea ce părea pentru ele, paradoxal căci scorurile din tur erau ceva mai ”dulci”, un miracol mai mare decât cel pe care ar trebui să-l facă Barcelona pentru a trece de PSG. Asta dacă putem adăuga grade de comparație cuvântului miracol. Napoli și Arsenal nu și-au depășit condiția, deși prestația de o repriză a napoletanilor merită consemnată. Cu meciul de la Napoli voi începe acest text, iar cu cel de la Londra îl voi încheia.

”Dubla” dintre Napoli și Real Madrid s-a terminat cu un scor general de 6-2 pentru campioana Europei. Și cu asta ar trebui să cam închidem orice altă analiză. Napoli a avut 1-0 în ambele manșe, dar a terminat pierzând de fiecare dată cu 3-1. Ca și duelul cu Juventus, aș adăuga eu, cu diferența că de la cele două meciuri cu Real nu prea au de ce se agăța cei de la Napoli în căutare de scuze, căci arbitrajele n-au ridicat aproape deloc semne de întrebare. Napoli a pierdut cu Real (și cu Juve aș adăuga eu) pentru că este o echipă mai puțin valoroasă, cu jucători mai puțin valoroși. Iar în această fază a competiției valoarea decide întotdeauna.

Pe undeva aș zice că această echipă a lui Napoli seamănă foarte bine cu orașul în sine. Extrem de frumos și atrăgător în centru, dar cu probleme ce se adâncesc pe măsură ce te îndrepți spre periferie. Maurizio Sarri și ai săi au cultivat în toată perioada scursă de la meciul tur ideea unui miracol, ideea unui vis în care imposibilul să devină posibil. Și toată această agitație a funcționat în primele 45 de minute de marți. Ca un boxer obligat să lupte cu un adversar de la o categorie superioară, Napoli a purtat lupta aproape perfect în prima parte, loviturile sale năucind un pic valorosul rival. A fost suficient să încaseze însă un singur croșeu astfel încât tot eșafodajul să se dezintegreze, starea de spirit să se dilueze, iar KO-ul să se producă de manieră explicabilă. Un KO demn totuși, căci Napoli și-a depășit oarecum condiția, iar asta poate că-l va determina pe Aurelio De Laurentis să înțeleagă că-n sportul ăsta fără bani nu prea poți face performanță. Cu Insigne, Mertens și Callejon ca linie de atac îți poți permite doar să visezi, dar mai devreme sau mai târziu visul frumos se va termina, va veni dimineața și va trebui să dai piept cu realitatea. Iar cu perechea Albiol-Koulibaly în apărare nu prea ai cum să-ți asiguri spatele. Degeaba Napoli are în Hamsik un mijlocaș îndrăznesc să spun de clasă mondială și în Insigne un sufletist fără pereche, cu două ingrediente nu poți alcătui un preparat cu care să te așezi la masa bogaților.

Real Madrid n-a făcut deloc un meci bun. Dimpotrivă aș zice. Prima repriză a fost una de uitat, iar dacă în loc de Napoli ar fi fost PSG ca adversar poate că am fi asistat la un scenariu apropiat de cel de la Paris de-acum 3 săptămâni. Am văzut din nou acel Real Madrid lipsit de intensitate, apatic pe alocuri, o echipă lungă, cu Cristiano trimis mult prea în profunzime și oarecum eliminat din joc. Aceeași tactică i-a trasat-o lui Cristiano Sir Alex Ferguson la un meci cu Barcelona din 2008, din semifinale, în turul de pe ”Camp Nou”, doar că între acel Cristiano, o bestie din punct de vedere fizic, și Cristiano de azi au trecut destui ani, destule accidentări și foarte multă uzură, fizică, dar și psihică. Madrilenii au găsit greu orizontul de pasare în primele 45 de minute, erau mai mereu surprinși între linii și păreau destul de nesiguri. Casemiro era mai mereu prins în situații de doi contra unu, Modric și Kroos nu prea apăreau, iar singura soluție de găsire a lui Bale erau pasele lungi. Introducerea lui Isco, eventual în locul unui Benzema extrem de apatic și ieșit din partidă, era o mișcare ce se contura limpede, căci Isco are acea capacitate de a scurta liniile, de ține de minge când e cazul, de a scoate adversar din joc. Cred că Isco va pleca în vară, nu cred că la Barcelona căci în Spania acest lucru e aproape imposibil, dar cred că echipa care va izbuti să-l convingă va câștiga un fotbalist exponențial.

La pauză toată lumea aștepta să vadă ce va schimba Zidane. În general echipele mari, cu jucători foarte importanți, mută rar la pauză. Am mai explicat această idee, devenită cumva o lege nescrisă, cam ca aceea care spune să nu faci schimbări înainte de o fază fixă. E greu de spus ce modificări a gândit Zidane la pauză și ce urma să se întâmple, căci nimic n-a mai contat după golul egalizator al lui Ramos. Importanța lui Sergio Ramos în această echipă devine de-a dreptul legendară. Mi se pare că a devenit un soi de Messi al fazelor fixe, are deja o aură mistică, întreținută de aceste goluri. Toată lumea știe ce periculos e, toată lumea știe cam cum acționează, dar nimeni nu reușește să-l oprească. Real Madrid, pe lângă avantajul de a avea un lot formidabil, are și această resursă de a debloca partide ce pot deveni complicate: fazele fixe. Pe vremea lui Mourinho avea cel mai letal contraatac din lume, acum e cea mai bună echipă din lume la fazele fixe. Pe care le execută, să ne înțelegem, căci la cele pe care le are de apărat sunt destule probleme.

Cu Real Madrid se întâmplă un lucru destul de ciudat. Ca și cu Barcelona, de altfel. Nu cred că mai există situații similare în lume, iar aici o mare importanță o are mass-media, căci partidele celor două sunt disecate minuțios în toate colțurile globului. Cele două echipe sunt în general analizate mai mult în funcție de cei care nu joacă, decât în funcție de cei care joacă. Mai ales în situațiile când prestația per-ansamblu a echipei nu-i grozavă, cum s-a întâmplat la Napoli. Real Madrid are atât de multe variante în lot încât misunea lui Zidane, pe cât de simplă pare, e foarte complicată. Aș zice totuși că poate ar trebui să fie un pic mai flexibil în ceea ce privește tripleta de atac, căci BBC-ul îmi pare încă în stadiu de ”pretemporada”, cu cei trei căutând să-și recupereze senzațiile și traseele. Morata însă e un nume ce îmi pare cam ușor trecut în plan secund, James Rodriguez de asemenea, despre Isco am pomenit mai sus. Ca să terminăm capitolul rezervat acestui meci, Real Madrid s-a calificat în ”sferturi” grație valorii foarte mari a jucătorilor și a capacității lor de intimidare. Iar Napoli nu s-a calificat căci fotbalul de azi nu e cinematografie.

Despre Arsenal-Bayern acum. Mai exact despre Arsenal, căci despre Bayern dincolo de a spune că e fermă candidată la câștigarea trofeului, mai mult n-aș avea ce să adaug. Eventual doar că Ancelotti e tipul tehnicianului ideal, am mai spus asta, pentru a relaxa oarecum un vestiar ușor tensionat după antrenorul precedent, pentru a-i da acea libertate cu care să zboare spre trofeu. La Real i-a ieșit după Mourinho, acum la Bayern e după Guardiola, cam aceeași situație, chit că din filozofii diferite.

În schimb, la Arsenal problemele se înmulțesc, căci această eliminare e cea mai mică dintre ele. În momentul acesta, cei mai importanți oameni ai echipei, Alexis Sanchez și Mesut Ozil încă n-au semnat prelungirea contractelor cu gruparea londoneză. Ambele înțelegeri expiră în 2018, motiv pentru care Arsenal, dacă nu izbutește să-i convingă până la vară, va trebui să asculte ofertele ce vor veni pentru ei. Arsenal și-a făcut un merit din a termina exercițiile financiare pe profit, astfel că nu prea își poate permite să-i piardă pe cei doi gratis în 2018. Clubul e un pic cu spatele la zid, căci jucătorii sunt cei care comandă în situația asta, problema e că Ozil a condiționat prelungirea contractului de rămânerea lui Wenger, în vreme ce Alexis tocmai invers, ar fi condiționat semnarea noii înțelegeri de plecarea lui Wenger. Momentul e delicat, căci Ozil și Alexis sunt principalele active ale unei grupări ce a cam încetat să mai sperie și să mai spere.

Viitorul e așadar delicat, iar răspunderea cred că e a lui Arsene Wenger. N-aș zice că e depășit, mi-e greu totuși să cred asta, aș zice că s-a ajuns într-un punct în care conviețuirea sa cu vestiarul nu prea mai poate continua. La fotbal nu-i ca într-o căsătorie, deși nici aici rutina nu prea duce la nimic bun. La fotbal e nevoie mereu de ceva nou, jucătorii au nevoie mereu să fie surprinși cu ceva, să fie ținuți în priză. Dacă o nevastă mai acceptă compromisuri de dragul familiei, al trecutului și al copiilor, fotbaliștii n-au de ce să facă asta. Iar acum ne găsim într-un punct în care Wenger nu mai poate depăși această rutină, e prizonierul ei, problema e că situația chiar pare să-i convină. M-am întrebat întotdeauna de ce nu pune punct, de ce nu-și dorește o nouă provocare, de ce nu încearcă să demonstreze că încă e capabil de performanțe în altă parte?! Simt însă că acest sezon e ultimul pentru cel ce pare ”The last man standing”. E o vorbă care spune că e mai bine un sfârșit de groază decât o groază fără sfârșit. Poate că Wenger a înțeles asta marți seară și că poate că-n vară va trece de la ”buy” la ”bye bye”.