Andrei Niculescu, despre o percepţie falsă - Prietenie şi duşmănie în fotbal

Messi vs Cristiano Ronaldo a fost duelul cu care ne-am ocupat timpul în ultimii 5 ani.

Fiecare cu apărătorii lui, cu detractorii lui, în funcție de simpatie și antipatie. Nu-mi amintesc de vreo rivalitate sportivă care să fi generat atâtea dezbateri, discuții și, într-un final, certuri. Dezbaterea în sine e falsă. Am spus-o și scris-o de multe ori pe acest blog. Motivul e atât de simplu încît nu-l vedem. Fotbalul e un sport de interactivitate colectivă, unde nu există lupta unui individ contra altui individ decât la o scară redusă.

Nici măcar statisticile abundente nu oferă o bază de plecare, căci ele aduc doar nişte date, importante în context, dar nu determinante. E un demers sută la sută de marketing şi publicitate, menit să creeze competiţie între două branduri foarte puternice, antagonice pe alocuri, competiţie ce generează profit părţilor implicate.

Ceea ce s-a văzut inclusiv în ”amicalul” dintre Argentina și Portugalia disputat marți seară. Afișul a fost excepțional, Messi vs Cristiano, și a vândut foarte bine. Chit că nici unul nici altul nu s-au omorât cu firea, ba chiar, probabil că după înțelegeri prealabile, au ieșit la pauză, lăsându-i pe toți cei care-și doreau cine știe ce duel între ei cu buza umflată. Și cu banii luați, cazul spectatorilor și al televiziunilor, căci nici biletele și nici drepturile tv n-au fost ieftine.

Alta e discuția. Mulți văd în concurența dintre cei doi un conflict în sine. Eventual unul fizic. Dușmănia vinde mai bine decât prietenia, căci generează dezbateri, așa că e bine ca lumea să trăiască zilnic cu senzația că Messi și Cristiano nu se suportă, vorbesc urât unul de altul, iar în meciurile directe se înjură și se caută pe teren pentru a se ridiculiza. Imaginile cu cei doi discutând chiar amical pe ”Old Trafford” n-au dat deloc bine vânzătorilor de idei preconcepute. Deși nu era prima dată când se întâmpla asta, să ne amintim de finala Cupei Spaniei de pe ”Mestalla” când Cristiano l-a căutat special pe Messi pentru a-l consola.

În caz că-şi imaginează cineva că Messi şi Cristiano ar încinge o cafteală dacă, presupunere absurdă, s-ar întâlni pe înserat pe o stradă pustie, acel cineva are clar probleme psihice şi ar trebui să afle, dacă n-a aflat, că medicina a făcut miracole. Coborând pe scara presupunerilor spre unele chiar posibile, dacă Messi și Cristiano s-ar întâlni din întâmplare pe cine știe ce insulă exotică ori și-ar intersecta iahturile în cine știe ce ape cristaline, cu siguranță nu s-ar lua la pumni sau la înjurături și nici n-ar căuta să scufunde ambarcațiunea celuilalt.

Cum e posibil să se întâmple cu fanii celor doi. Sigur, vorba lui Gică Craioveanu, nici nu s-ar invita la cină unul pe celălalt, pentru că asta se face doar între prieteni. Messi nu e prieten cu Cristiano, dar nici nu e dușman, inamic. E rival, dar nu cred că ar avea nici o problemă să joace împreună dacă, presupunere mai puțin absurdă decât precedentele, s-ar ivi această posibilitate.

Există însă destule situații când prietenia, în sensul adevărat al cuvântului, nu există nici între oameni de la care parcă ai aștepta lucrul ăsta. Cazul lui Xabi Alonso și Iker Casillas. Cunoașteți poate valurile pe care mijlocașul lui Bayern le-a făcut declarând deunăzi că Manuel Neuer e cel mai bun portar alături de care a jucat. Nicidecum Iker Casillas, fostul lui coechipier de la Real Madrid și de la ”naționala” Spaniei, omul și căpitanul împreună cu care a trăit cele mai mari performanțe. Într-o discuție pe această temă purtată pe facebook am încercat să-l ”scot” pe Xabi Alonso spunând că, poate, expresia ”a jucat” se referă la portarul cu care chiar poți juca, în sensul de a schimba câteva pase, Neuer fiind la acest capitol departe de Casillas. Era o glumă evident, căci cuvintele lui Xabi Alonso au fost clare, fără echivoc.

Răceala dintre cei doi e cunoscută. N-au fost niciodată prieteni, dar în ultima vreme înghețul devenise destul de evident. Se spune că abia dacă se salutau la antrenamente și se evitau pe cât posibil. Totul a plecat de la înfruntarea pe care Casillas și Ramos au avut-o cu Jose Mourinho, pe care Xabi Alonso n-a înțeles-o, el fiind public de partea antrenorului portughez. Ba chiar, informația apare în Marca de joi, Xabi Alonso și Sergio Ramos au fost foarte aproape de o confruntare fizică în vestiar, în primăvară.

Se vorbea despre această răceală, dar de transpirat n-a transpirat mare lucru în media. Pentru că nu era productiv, nu era folositor. Mult mai productiv era să fie întreținută dușmănia dintre Messi și Cristiano decât să fie dezvăluită distanțarea dintre Iker și Xabi. Eu cred că era mult mai posibilă varianta ca Messi și Cristiano să cineze împreună decât ca Iker și Xabi să facă același lucru. Acum Xabi Alonso e criticat și atacat dinspre Madrid pentru actul său de trădare.

Faptul că doi jucători din aceeași echipă nu se înțeleg e destul de obișnuit în fotbal. În fond, nu le cere nimeni să fie prieteni. Fiecare, la locul de muncă, avem colegi care ne sunt mai simpatici sau mai antipatici. Treaba și-au făcut-o însă impecabil amândoi și nimic n-a lăsat să se întrevadă că mijlocașul cheie al echipei nu vorbește cu căpitanul și cu fundașul central cel mai important. Să ne amintim de sprintul lui Xabi Alonso de la Lisabona, din tribună direct în teren. Sunt convins că la fel ar fi procedat dacă, să spunem, se ajungea la penaltyuri și Casillas îl apăra pe cel decisiv.

Prietenia și dușmănia în fotbal sunt noțiuni extrem de relative. Aș zice că și în politică, dar intrăm pe un teren sensibil și tocmai ce am ieșit dintr-o campanie sângeroasă, unde fanii uneia sau alteia dintre tabere nu admit că ar putea exista și păreri contrarii. De multe ori ceea ce pare o certitudine e de fapt o cortină de fum care ascunde un alt adevăr.