Ancelotti și memoria în fotbal

La vârsta pe care o are, la anii petrecuți în fotbal, la trofeele pe care le-a câștigat, Carlo Ancelotti ar trebui să știe că în acest sport memoria nu prea contează. Trecutul e important până la un punct, prezentul e pe primul plan și, mai ales, perspectivele pentru viitor. Trecutul nu ține un antrenor în funcție, numărul titlurilor cucerite și importanța lor nu garantează absolut nimic.  E o obișnuință în fotbal, nu doar în al nostru, în general. E o lege nescrisă, o axiomă ce nu necesită demonstrație pentru că nu e nimic de demonstrat aici. Pur și simplu așa ne-am învățat, să spunem că atunci când o echipă câștigă și merge bine, meritele sunt ale jucătorilor, care, nu-i așa, sunt de mare valoare și nu poate fi altfel. Atunci când lucrurile merg prost, însă, de vină e clar antrenorul. Pentru că, nu-i așa, chiar dacă jucătorii sunt de mare valoare, el nu a știut să-i gestioneze, să-i așeze în teren. Iar dacă jucătorii nu sunt de mare valoare, tot antrenorul e de vină atunci cînd nu-s rezultate, pentru că nu s-a făcut înțeles în fața conducerii, nu a știut să ceară, n-a avut suficientă personalitate.

Am mai spus-o, Mircea Lucescu avea o vorbă, pe care am descoperit-o într-un interviu pe care l-a dat cu câțiva ani înainte de 1989, pe când era antrenor al echipei naționale. "Ești la fel de bun ca ultimul tău rezultat". Nu știu dacă e neapărat a lui ori dacă o citise și el pe undeva, dar mi se pare extrem de adevărată. Nu știu nici dacă Ancelotti știe această teorie, poate că nu în forma asta, dar bănuiesc că aplicabilitatea ei o stăpânește.

Real Madrid a pierdut la Bilbao sâmbătă un meci de campionat, iar câteva ore mai târziu a pierdut și prima poziție în clasamentul Primerei Division. Nu asta e neapărat problema, căci se întâmplă să mai și pierzi, nu prea există echipa perfectă. Problema e că Real Madrid nu pare capabilă să iasă dintr-o spirală a jocului modest de ceva vreme. Mai exact de la începutul anului. Mașina de fotbal din septembrie, octombrie, noiembrie și decembrie pare azi un motor gripat, căruia i se administrează un combustibil de proastă calitate. Fotbalul spectacol din toamna și iarna anului trecut a fost înlocuit cu unul anost, chiar și atunci când victoria e obținută. Ceva se întâmplă la Real Madrid, asta e clar, iar Carlo Ancelotti e cel care trebuie să găsească soluția într-un timp foarte scurt, asta dacă nu vrea să trăiască pe piealea sa axiomele de mai sus.

Ceva se întâmplă la Real Madrid, asta e clar. Dar ce? N-o să mă refer neapărat la eșecul de pe "San Mames". E doar unul dintre ele. După meciul pierdut extrem de clar cu Atletico Madrid,  scriam pe acest blog despre felul ciudat în care Ancelotti a abordat partida. Nu l-a surprins atunci cu nimic pe Simeone, ideea e că în perioada asta nu prea mai surprinde pe nimeni. Asta la un bărbat poate fi o problemă, căci nimic nu e mai rău pe lumea asta decât să devină previzibil, dar la un antrenor poate să fie fatal. Atunci când un antrenor devine previzibil, înseamnă că mutările lui devin limpezi pentru oponent. La fel s-a întâmplat și la Bilbao. Ancelotti n-a surprins cu nimic, nici în echipa de start, nici în schimbări. Logic ar fi fost un rezultat de egalitate, un 0-0 aproape perfect, dar Bilbao, care totuși e departe de echipa de anul trecut, a scos maxim din meci grație acestui Toto Di Natale iberic, și anume Aduriz, care a avut două oportunități, la una a dat gol, la cealaltă a lovit bara. 

Problemele lui Ancelotti au început în momentul accidentării lui Modric. Am spus asta de multe ori la Fotbal European, cred că o spun la fiecare emisiune. Toni Kroos e alt jucător din acel moment. Sâmbătă, la Bilbao, a făcut poate cel mai prost meci al său de când e la Real, iar cifrele o confirmă. Mijlocul terenului suferă, căci Kroos trebuie să facă, în același timp, și pe numărul 5 și pe numărul 8. Iar resursele sale de energie scad vizibil, căci nu poate fi menajat în nici o partidă. Fluiditatea jocului a scăzut dramatic, mingea ajunge greu la cei din față, iar atunci când adversarul recuperează pericolul pare permanent. Am vorbit cu cineva care a fos la meci sâmbătă, pe ”San Mames”. Îmi spunea că senzația pe care o avea în tribună era că Bilbao poate marca de fiecare dată când apucă să treacă dincolo de centrul terenului. Poate fi o falsă senzație, generată de starea de euforie a oamenilor, dar ceva tot e. La Real s-au pierdut anumite automatisme. Revedeți golul lui Aduriz! Observați ce mică e distanța dintre prima linie de apărare și ce a de-a doua. Dar observați și ce mare e distanța dintre a doua și a treia linie. Acolo a manevrat Athletic mingea, de acolo a venit centrarea, golul în sine fiind unul de autor, căci plutirea lui Aduriz mie mi-a adus aminte de Vasile Stîngă. Sau de Cristiano Ronaldo, în vremurile bune.

Cristiano e și el o problemă în sine. N-a fost cel mai slab de pe teren cu Bilbao, nici măcar cel mai slab din linia celor trei din atac, acel BBC ce începe să-și piardă din strălucire. Problema lui Cristiano e că el are nevoie de echipă, are nevoie de colegi pentru ca mingea să ajungă în zona lui. Cristiano nu e Messi, ca să coboare spre centrul terenului și să înceapă el, eventual, faza de atac, să distribuie el pase. Dacă-l pui pe Cristiano să facă asta pierzi mare parte din ceea ce poate el oferi mai departe. Sâmbătă, dar și cu Atletico, chiar și cu Villarreal acasă, la Cristiano au ajuns puține mingi, pentru că progresia se făcea lent, previzibil. În afară de Kroos, de care am pomenit, Isco a făcut, la rându-i, un meci mizerabil. Privindu-l atunci când are mingea, ai senzația că e fabulos, punându-l însă în contextul echipei, al angrenajului, descoperi că are multe carențe. După huiduielile cu care publicul de pe ”Bernabeu” a însoțit schimbarea sa în meciul cu Villarreal, huiduieli de nemulțumire față de ideea lui Ancelotti, să ne înțelegem, Isco a vrut să răspundă, să le facă el pe toate. Și nu i-a ieșit nimic, eventual niște pierderi ale balonului din care puteau apărea probleme. Lângă Kroos și Isco, sâmbătă a stat Illaramendi, despre care eu spuneam că nu prea înțeleg de ce e ostracizat. Încep acum să pricep.

E clar că accidentările lui Modric, Ramos și James Rodriguez îi oferă mari bătăi de cap lui Ancelotti. Nu prea are variante, iar asta îi transformă pe cei rămași în titulari indiscutabili. Nimic nu e mai prost pentru un fotbalist decât să se simtă titlar indiscutabil. Pînă și reacția lui Messi față de Luis Enrique, la începutul anului, tot de la asta a plecat. Iar Messi și Cristiano Ronaldo au toate motivele să fie titulari indiscutabili. Jocul bun al Madridului din toamnă a venit pe fondul unui lot complet, în care Isco nu era titular, dar spera să devină, în care James Rodriguez era titular, dar simțea amenințarea lui Isco, în care chiar și Bale și Benzema simțeau că pot trece pe banca de rezerve dacă lucrurile merg prost, în care Varane era o amenințare pentru Pepe și Ramos, iar lateralii aveau și ei concurența lor. Ancelotti a greșit atunci când a lăsat să se înțeleagă că tripleta BBC e de neatins în față, dar și atunci când a spus, la o conferință de presă, că Isco e cam în aceeași situație. La aceste greșeli ar trebui să adăugăm și amorțeala italianului în ceea ce privește alcătuirea echipei.

Anul trecut pe vremea asta, scriam pe acest blog despre "Meritele lui Ancelotti". Aminteam în acel text despre motivele care l-au determinat pe Florentino Perez să și-l dorească pe italian încă din 2009. Dar și despre felul în care a gestionat perioada mai puțin bună a Realului din toamna lui 2013. Atunci, Ancelotti a schimbat inclusiv sistemul de joc (vă amintiți probabil de "reinventarea" lui Di Maria), lucru pe care l-a făcut și-n toamna trecută, după plecarile lui Di Maria și Xabi Alonso. De data asta, după accidentarea lui Modric, urmată de cele ale lui Ramos și James, n-a mai făcut nimic. A lăsat totul să meargă din inerție, sperând pesemne că stilul se va menține, indiferent de cei pe care-i pune în teren. Se pare că n-a funcționat.

Partea bună în fotbal e că orice criză trece imediat dacă apare o victorie importantă. Fotbalul e o stare de spirit, iar Bilbao e cel mai bun exemplu. Bilbao s-a relansat după calificarea în finala Cupei, căci eliminarea din Europa League n-avea cum să nu provoace răni, mai ales în contextul în care venise. Pentru Real Madrid și pentru Ancelotti sunt perspective. Meciul cu Barcelona se apropie ric și Ramos echipa va arăta altfel. Problema e că și Barcelona de azi arată că nu există un prilej mai bun de ieșire din criză decât un astfel de moment. Cu Mod altfel decât cea din tur. Există așadar și riscul ca minicriza de azi să devină o maxicriză după Clasico. Dar asta vom vedea atunci.