Allegri, doctorul ”Bătrânei Doamne”

Din cele patru reprize ale dublei manșe dintre Barcelona și Juventus, trei s-au disputat în condiții obișnuite pentru o asemenea confruntare, dar una a fost cea decisivă.

Prima de la Torino, în care Dybala a făcut ce-a vrut cu apărarea catalanilor, iar Juventus a luat avansul ce s-a dovedit în cele din urmă suficient. Golul lui Chielinni, dintr-o fază fixă, cu care s-a făcut 3-0 la Torino și tot ceea ce s-a întâmplat pe ”Camp Nou” reprezintă cumva normalul unui asemenea duel între două echipe, între care una italiană, ce-și propun câștigarea Champions League.

Într-o asemenea fază a competiției greșelile se plătesc, detaliile contează, iar în final echipa care face mai puține erori și știe să profite de detalii merge mai departe. A fost Juventus de data asta, iar această calificare vine să confirme o dată în plus aspirațiile ”Bătrânei Doamne” de a reveni în elita fotbalului continental, de unde a fost oarecum alungată când cu ”Calciopoli”. Juventus e în cursă pentru Liga Campionilor și parcă mai mult ca niciodată din 2010 încoace Italia e îndreptățită să spere că se va putea bucura de câștigarea unui nou trofeu european.

După eșecul din tur s-a vorbit din nou de ”remontada”. Parcă totuși cu ceva mai puțină convingere, cel puțin asta a fost senzația mea. Și nu pentru că lumea ar fi avut în cap proverbul nostru cu ulciorul care nu merge de două ori la apă, ci dintr-un motiv suficient de palpabil: Juventus nu părea genul acela de echipă în stare să ia o asemenea bătaie, cel puțin judecând după parcursul din acest sezon.

Poate că Barcelona din mai 2015 în fața lui Juventus din mai 2015 ar fi avut mai multe posibilități în a realiza o nouă ”remontada”, în aprilie 2017 era foarte greu să te gândești la așa ceva. Și asta fiindcă în doi ani de zile, în ciuda pierderii a 4 jucători extrem de importanți, Pirlo, Vidal, Pogba și Tevez (l-am putea adăuga și pe Morata, dar cei patru mi se par mai importanți), Massimiliano Allegri a știut să reașeze echipa pe baze și mai solide, renunțând exact la argumentul suprem în materie de soliditate, tripleta BBC din defensivă. Cum a fost posibil ca schimbând o apărare cu trei fundași centrali într-o linie de patru oameni, din care doi să fie exuberanții brazilieni Dani Alves și Alex Sandro, Juventus să devină mai greu de învins cred că e o temă de dezbatere ce ar merita un spațiu generos. E un soi de doctorat în fotbal pe care Allegri și l-a dat în acest sezon de Champions League în care Juventus n-a luat niciun gol din acțiune, iar în fața Barcelonei, al cărei atac e teribil, a prezentat poate cea mai ofensivă formulă de start posibilă, cu un singur om de profil defensiv, Khedira, și cu toate astea, în 180 de minute, Buffon a avut o singură intervenție, cea din tur la Iniesta. Cum să ai în teren o formulă atât de ofensivă și cu toate astea să exprimi atâta siguranță defensivă, iată lucrarea de doctorat a lui Massimiliano Allegri pe care mi-aș dori ca mai multă lume să o analizeze.

Allegri a înțeles perfect unde a greșit Unai Emery. Cred că acum a înțeles și Unai, dar e târziu pentru el. La fel cum cred că și Luis Enrique a înțeles acum, văzându-l pe Jordi Alba, unde a greșit la Torino, dar și pentru el e tardiv. În minutele de început ale partidei de miercuri, primele 10, care au condiționat enorm rezultatul final cu PSG, Barcelona aproape că n-a avut mingea și avea nevoie de un efort considerabil să treacă dincolo de centru terenului. Juve a pășit pe ”Camp Nou” cu o personalitate care i-a făcut și pe cei din tribună, dar și pe cei din teren, să înțeleagă că au în față un alt film. Barcelona trebuia să facă un meci mai mult decât perfect ca să dea trei goluri, ceea ce era imposibil de realizat în condițiile în care Juve a făcut meciul perfect. Acel amestec de ”catenaccio” pe stil vechi cu știința posesiei și cu capacitatea de a ieși cu construcție din apărare a făcut ca torinezii să nu aibă mari emoții aproape niciodată. Unii vor spune că a rămas datoare în atac, perfect de acord, dar având acel avantaj luat din tur nici nu cred că avea nevoie să riște mai mult decât era cazul. Totuși avea în față Barcelona, iar asta a contat foarte mult. ”Bătrâna Doamnă” și-a respectat adversarul, s-a temut de el, dar n-a fost deloc intimidată, ca PSG sau ca-n finala de la Berlin din 2015. În această cheie cred că trebuie judecată această dublă manșă din punct de vedere italian.

Din punct de vedere catalan, cred că tot de aici trebuie plecat. Ce s-a întâmplat cu acea echipă de la Berlin, din care totuși nu a dispărut decât o singură piesă, Dani Alves? Paradoxal, Barcelona a făcut un meci bun miercuri seară. Sobru în apărare, cu o revenire la idei mai vechi de construcție, cu multă dăruire și transpirație în atac, cu un Messi încercând și iar încercând, chiar văzându-se împins tot mai departe de careul lui Buffon, dar și cu un Neymar iarăși cu o prestație excelentă. Îndrăznesc să spun că, din punct de vedere fotbalistic și ținând cont că a avut în față un adversar care a știut ce vrea, Barcelona a jucat mai bine decât cu PSG. Atunci a fost o nebunie generală, o partidă ce cu greu poate fi analizată, acum a fost o prestație corectă, de multe ori bună, uneori chiar foarte bună. Că n-a reușit să marcheze deja devine acel detaliu de care tot am vorbit. Dacă aceasta ar fi fost partida tur, am fi putut spune că orice e posibil la Torino, ba chiar am fi mers pe ideea că Barcelona are ceva mai multe procente în disputa calificării. A fost însă partida retur, în urma căreia Barcelona iese, pentru a doua oară consecutiv în faza ”sferturilor”, din Champions League. Bilanțul contabil al lui Luis Enrique oferă și acest aspect puțin laudativ pentru el, în balanță cu trofeul din 2015.

Pentru Barcelona urmează un Clasico în care va încerca să facă apel la orgoliu, având ca bază prestația cu Juve. Nu întâmplător publicul a rămas pe ”Camp Nou” până la sfârșit, ovaționându-și idolii ca la o calificare. Lumea știe să aprecieze efortul, chiar dacă el nu dă mereu roade. De la dăruirea exemplară a lui Pique și lacrimile lui Neymar din final se poate porni la un nou drum, căci Messi și Suarez n-au nevoie de prea multe invitații. Un meci cu Real Madrid e numai bun pentru așa ceva, dar cea mai importantă decizie e acum în dreptul conducerii, care trebuie să găsească un antrenor capabil să dea un restart acestei echipe ce încă are destul potențial. Să-i ofere lui Messi un antrenor capabil pentru ultima turnantă a carierei sale, iată, mai pe scurt, tema săptămânilor următoare.

Pentru Juve, știm ce urmează. Tragerea la sorți, un nou ”scudetto”, posibil o nouă Cupă. Marele vis rămâne Champions League și mai sunt doar 3 meciuri până la el. Trei meciuri în care perfecțiunea nu trebuie doar atinsă, ci chiar depășită. Fotbalul are nevoie ca Italia să fie acolo sus, bine reprezentată, la fel cum are nevoie și de Anglia. Și dacă ieri mă gândeam că Zeul Fotbalului ar trebui să-și întoarcă privirea spre Atletico și să-i ofere posibilitatea de a câștiga Champions League, azi mă gândesc că lucrul ăsta ar trebui să-l facă și cu Buffon. E prea mare portar și prea uriaș caracter ca trofeul cu urechi să nu-i surâdă acum, la final de carieră.

P.S. N-aș vrea să închei fără să amintesc din nou de Monaco. Am făcut-o de curând pe acest blog, după calificarea în ”sferturi”, o fac și acum, deși poate părea redundant. Principatul lui Jardim merge mai departe și cred că toată lumea se gândește, ca și mine, că dacă Leicester a putut să smulgă titlul în Anglia din mâinile coloșilor, de ce n-ar putea și Monaco să facă același lucru în Champions League?