Aceleași probleme în Europa

În mod normal, titlul se referă la Manchester City. Dar la fel de bine am putea include în această constatare și pe vecina din oraș, pe Manchester United. De fapt, continuă strania relație a cluburilor din Anglia cu Europa. Ieșite complet din competițiile continentale pe când abia trecuseră ghioceii, grupările din Premier League au avut o vară la dispoziție pentru a-și număra banii și a se pune pe cheltuit. De cheltuit au cheltuit și încă foarte mult, beneficiile acestor cheltuieli o să le vedem în mai anul viitor.

Deocamdată, la primele prezențe europene (putem foarte simplu să adăugăm aici și ridicolul realizat în tururile preliminare din Europa League), nu putem nota decât alte două înfrângeri. City după ce a avut 1-0, acasă, în fața unui Juventus ce nu traversa zile prea grozave în Serie A, United, parcă și mai jenant, în fața unui PSV, tot dupa ce a avut 1-0, căreia îi luase peste vară cel mai important jucător.

E al treilea sezon al lui Manuel Pellegrini la Manchester City și e a treia oară când echipa lui începe faza grupelor Champions League cu o înfrângere. Pellegrini avea să spună după partidă că în ultimele două sezoane s-a întâmplat la fel și totuși echipa s-a calificat în primăvară. Foarte bine, aș adăuga eu, dar, parafrazând un banc celebru de acum 25 de ani, la ce i-a folosit. De fiecare dată a dat peste FC Barcelona, care a eliminat scurt și fără mari emoții o echipă în care s-a investit enorm. De fiecare dată a dat senzația unei inferiorități în primul rând mentale, mai apoi abia din punct de vedere tactic și din punct de vedere al abordării jocului.

La fel s-a întâmplat cu Juve. În mod normal, ținând cont de startul celor două combatante în campionatele lor, ar fi trebuit să vedem un soi de pumn în masă dat de Pellegrini și ai lui, un mesaj către toată Europa, ceva de genul ”contăm și noi”. Am văzut în schimb o demnă campioană a Italiei și o foarte demnă vicecampioană continentală provocând mari daune din punct de vedere al jocului ”cetățenilor” lui City. 

Din start s-a văzut că meciul nu e comod pentru gazde. Absența lui Kun Aguero, despre care Pellegrini spusese că e indisponibil, pentru ca apoi să-l vedem convocat, așezat pe banca de rezerve și introdus pentru minutele de final, în încercarea de a salva situația, absența lui Kun deci a contat enorm. Am tot spus despre argentinian că este cel mai bun fotbalist din Premier League și-mi păstrez opinia. Importanța sa în jocul lui City e enormă, iar aici cred că Txiki Beguiristain, cel care se ocupă de transferuri, a greșit neaducându-i o dublură cu caracteristici similare. Evident, e greu de găsit un alt Kun, dar putea fi căutat un atacant care să fie capabil să interpreteze fotbalul de asociere pe care-l pretinde Pellegrini și cu care, deocamdată, domină Anglia. Bony e un fotbalist rezonabil, niciodată de 30 de milioane de euro, dar nu mai are nici un rost să comentăm prea mult când vine vorba de sumele plătite de englezi, dar e genul de atacant căruia să-i livrezi baloane în situații de finalizare, nu să combini cu el pentru a realiza aceste situații. Bony a costat aproape cât Dybala, iar eu cred că Dybala putea fi acea dublură a lui Aguero de care vorbeam mai sus. Un fotbalist ca Bony trebuie să existe într-un lot competitiv, dar numai ca soluție de avarie, pe finalurile unor meciuri cu adversari baricadați în propriul careu, în nici un caz ca titular într-un meci de Champions League împotriva campioanei Italiei.

Înaintea partidei mă gândeam dacă nu cumva o să joace Sterling pe poziția lui Aguero. O mai făcuse la Liverpool, nu era ceva nou. Și poate că apărarea lui Juve, atât de experimentată și încercată în bătăliile din Serie A, care nu-s floare la ureche cum pretind unii ce înțeleg fotbalul după ureche, ar fi avut mai multe dificultăți cu un fotbalist rapid și imprevizibil, decât cu previzibilul Bony. Ar fi însemnat, mă gândeam eu, ori să fie avansat Toure Yaya, fie să joace Nasri de la început. A doua variantă a fost cea corectă, dar, surprinzător pentru mine, De Bruyne, omul de 75 de milioane, a fost lăsat pe banca de rezerve. Introdus imediat după golul egalizator marcat de Mandzukic, belgianul n-a apucat prea mult să intre în joc. La fel s-a întâmplat și cu Aguero.

Juventus venea pe ”Etihad” de pe o poziție mai degrabă jenantă în Serie A. ”Bătrâna Doamnă” era însoțită de preocupările fanilor, dar și de o senzație clară de anxietate. Grupa nu-i simplă, căci FC Sevilla e un adversar tare greu (totuși e deținătoarea Europa League și are un lot mai bun decât anul trecut, chiar și fără Bacca), iar exemplul celor de la Napoli de acum două sezoane, într-o grupă asemănătoare ca aspect, era încă proaspăt. În plus, Allegri nu știa de ce să fie preocupat mai întâi, de problemele din această grupă de Champions League, de punctele diferență din Serie A față de Inter și Roma ori de jocul echipei, ce încă nu se lega. 

Allegri, surprinzător poate, a schimbat din nou apărarea. Din nou 4 pe fund, cu mai experimentatul Evra în stânga, cu Lichtsteiner în dreapta și cu titularii Bonucci și Chiellini în centru. A fost un soi de 4-1-4-1, ce s-a transformat de multe ori în 4-2-3-1, cu Pogba alăturându-se lui Sturaro, în special pe faza defensivă. A fost cel mai bun meci al lui Sturaro în tricoul lui Juve, într-un moment în care toți fanii bianconerilor se gândeau cu nostalgie la Pirlo, la Vidal, chiar și Khedira, pe care practic n-au apucat să-l vadă. Pogba a jucat de asemenea foarte bine, arătând o revenire de formă, dar arătând și că-i priește mai bine această poziție decât cea de număr 10. Bine a jucat și Cuadrado, un câștig cred eu pentru Juventus prin capacitatea de a scoate adversari din joc din două mișcări, cât despre Alvaro Morata, se confirmă capacitatea sa de a apărea în meciurle importante și de a da goluri importante. Juve iese mult întărită din acest duel, în vreme ce anxietatea de care vorbeam mai sus se mută în tabăra lui City, pe care o așteaptă o deplasare în Germania unde nu prea are marjă de eroare.

Ceva și despre Manchester United. Louis van Gaal dădea vina pe atmosfera din vestiar, după accidentarea oribilă a lui Shaw. Poate fi o explicație, dar nu prea e la o echipă mare, așa cum își dorește să fie United.  Era totuși 1-1, iar valoarea jucătorilor lui Van Gaal era evident mai mare decât cea a jucătorilor lui Cocu. Fără Rooney însă, United e o echipă mult schimbată, timidă, plată, fără inspirație. Aș spune fără caracterul învingătorului. Martial, pe care deja se repeziseră unii să-l considere marțian după golul marcat cu Liverpool, a arătat câte ceva, dar fără spații la dispoziție și în general cu spatele la poartă nu i-au ieșit prea multe. Cât despre Depay, fosta vedetă de la PSV, după golul frumos pe care l-a dat, s-a cam pierdut, poate și pentru că în repriza a doua, cred că la indicația lui Van Gaal, s-a mutat din stânga în dreapta, pe partea lui Joshua Brenet, evident cel mai puțin dotat dintre apărătorii lui PSV, dar s-a îndepărtat de Mata și a ieșit din circuitul combinațiilor. Spre deosebire de City, United are șansa unei grupe mai puțin periculoase, dar lucrurile se pot complica destul de tare dacă nu bate pe Wolfsburg în următorul meci. 

P.S. 1
Dacă tot am încheiat textul de mai sus cu Manchester United, aș vrea să fac o legătură cu meciul PSG-Malmo. Legătura e făcută, ați ghicit, de Angel Di Maria, ale cărui evoluții la parizieni încep să mi-l reamintească pe Di Maria de la Real Madrid, în cel mai bun sezon al său, cel al câștigării Champions League. Cu Malmo, dar și cu Bordeaux în campionat, Di Maria a oferit câteva momente aproape geniale. Cineva a greșit cu acest jucător la Manchester United și mă tem că acesta e Van Gaal.