A obosit Simeone?

Dintre cele trei pretendente la titlu în Primera Division, Atletico a primit la tragerea la sorți cel mai facil start de sezon. Barcelona avea de jucat acasă cu Betis, dar avea o deplasare mereu infernală la Bilbao, Real Madrid se ducea la San Sebastian pentru ca ulterior să primească, pe ”Bernabeu”, o Celta Vigo europeană. Iar în fața lui Atletico stăteau două nou promovate, Alaves și Leganes, dincolo de avantajul de a nu părăsi Madridul în această perioadă.

Și cu toate astea, din două meciuri aparent facile au ieșit doar două puncte și foarte multe semne de întrebare. ”Nu mai există echipe mici”, ar zice un fost selecționer român, ceea ce e perfect adevărat. În Spania însă multă lume se întreabă acum dacă nu cumva a obosit Diego Simeone.
Cred că e inutil să dezvolt din nou subiectul legăturilor existente între Simeone și Atletico. Astăzi, Atletico Madrid înseamnă Diego Simeone și punct. Poate sunt un pic nedrept pentru valori precum Griezmann, Koke, Godin ori Saul, dar cred că e mult mai greu de conceput un Atletico fără Cholo decât un Atletico fără ei. Și totuși, întrebarea din titlu îmi revine: a obosit oare Simeone? A obosit să mai găsească soluții, să intervină la momentul potrivit, să-și mobilizeze jucătorii la meciuri ca un suporter, să-i motiveze la antrenamente astfel încât să scoată ce-i mai bun din ei? A ajuns oare Cholo la limita maximă a capacității sale de a motiva un grup ce i-a stat alături în toți acești ani ca o armată fidelă, ascultând cu evlavie tot ce spunea el și aplicând cu dedicație orice venea dinspre banca tehnică? Nu mai are Simeone acea capacitate de persuasiune pe care a avut-o în toți acești ani?

Sunt întrebări logice, poate prea devreme puse. În fond, n-au trecut decât două meciuri, niciunul n-a fost pierdut, s-au risipit 4 puncte, dar campionatul e lung și multe se pot întâmpla. Am văzut însă zilele trecute o bucată dintr-un interviu pe care Simeone l-a dat, în Spania, postului Movistar +. Emisiunea se cheamă ”Espacio reservado” și a avut de-a lungul timpului mulți invitați. Cholo a spus în acea discuție ceva ce mi-a rămas în minte. ”Lumea se teme să pronunțe cuvântul eșec. Dar e ceea ce am simțit eu după finala de la Milano. A ajunge pentru a doua oară într-o finală, cu un efort teribil și multă muncă din partea tuturor, și a o pierde pentru a doua oară a fost o lovitură foarte dură. Cine spune că eșecurile trec, minte. Mie cel puțin nu mi se întâmplă. Vor rămâne pentru toată viața în mine aceste două finale pierdute. Nicio altă finală pe care poate o voi câștiga nu va putea compensa aceste două eșecuri”.

Excepțional, trebuie să recunoașteți! Sunt cuvintele unui învingător prin excelență, care nu se teme să-și privească în ochi insuccesele. Poate părea un discurs fabricat, cu cuvinte meșteșugite și bine alese, dar nu cred că-i cazul. L-am ascultat de multe ori pe Cholo vorbind și sunt aproape convins că spune doar ce gândește, nu încearcă să mascheze nimic. Nici aici n-a făcut-o. Ar fi putut să braveze, pentru imagine și pentru moralul jucătorilor săi, dar el și-a acceptat cu demnitate și bărbăție eșecurile. Aceste cuvinte, suprapuse peste prestația cenușie a lui Atletico din aceste prime două etape, m-au făcut dă mă întreb dacă nu cumva Cholo a obosit. A obosit s-o ia de la capăt. Care poate fi capacitatea de regenerare a unei persoane? 
Marea problemă a lui Simeone, a lui Atletico în general, căci am convenit că Atleti = Cholo, e dată de percepția celorlalți față de gruparea de pe ”Calderon”. Acum, un rezultat de egalitate pe teren propriu în fața lui Atletico e sărbătorit ca o mare victorie, ceea ce acum vreo câțiva ani nu se întâmpla. Atletico de azi e pusă de celelalte competitoare din Primera pe același etaj cu Real și Barcelona. Iar Cholo se vede nevoit să suporte de multe ori un stil de joc pe care el l-a perfecționat, dacă nu cumva chiar el l-a inventat. Leganes a părut sâmbătă seară, în micuțul său stadion de lângă Madrid, o copie la scară redusă a acelui Atletico campion al Spaniei sau vicecampion al Europei. Inclusiv presiunea venită dinspre tribune amintea de ”Calderon”. Iar Simeone, pus în fața unei realități pe care el însuși o administra adversarilor, n-a reacționat ca altădată, ca la Munchen de exemplu, în acea semifinală cu Bayern.

Un amănunt, cred eu, destul de relevant. Atletico a avut în aceste prime două meciuri 30 de cornere. Din care n-a ieșit nici măcar o ocazie. Adăugăm la asta alte cel puțin 30 de centrări date și rămase fără rezultat și obținem o situație cu care Simeone nu s-a mai întâlnit în ultimii 4 ani. Fazele fixe scoteau de multe ori din încurcătură pe Atletico, dar se vedea că erau lucrate la antrenamente. Nu pot să mă gândesc că acum nu se mai lucrează la antrenamente, eventual doar să ma întreb, din nou, dacă nu cumva se întâmplă ca jucătorii pur și simplu să nu mai asimileze ceea ce li se transmite.

În acel interviu de care am amintit, Simeone vorbește și despre ceea ce a spus imediat după finala de la Milano, despre gândurile ce i-au trecut prin cap atunci. Eu cred că a fost foarte aproape de plecare, mai aproape decât a lăsat clubul să se întrevadă. Mai cred că PSG și Inter au luptat mult pentru a-l convinge, așa mi se pare că se explică numirile ulterioare pe banca tehnică a celor două cluburi, ușor precipitate și surprinzătoare. Stau acum și mă întreb dacă nu cumva era mai bine pentru Simeone să plece. Poate și pentru Atletico.

Răspunsul la această întrebare îl vom afla la finalul sezonului. La fel și răspunsul la întrebarea din titlu. În fața lui Simeone stă un obiectiv mult mai îndrăzneț acum. Acela de a-și folosi capacitatea motivațională în primul rând pentru sine, abia apoi pentru vestiar. Dacă va reuși să se convingă pe sine, dacă va reuși să se scuture de acel cuvânt, ”eșec”, ce-i stă lipit de creier, dacă va reuși să trăiască în prezent, dar cu gândul la viitor și nu la trecut, atunci Cholo va putea să-și facă din nou jucătorii să se autodepășească. Și prin asta să obțină victoriile cu care se pot uita eșecurile.

P.S. Două vorbe doar despre Barcelona și Real Madrid și succesele lor din ultima rundă. Real Madrid a câștigat cu un gol de autor o partidă pe care n-a reușit s-o controleze în totalitate. Barcelona a câștigat cu un gol de orchestră, o simfonie colectivă, o partidă pe care a controlat-o, pe care putea s-o câștige mai drastic, dar la care, la fel de bine, se putea împiedica. Ambele au câștigat pe bază de suferință, de caracter, ceea ce trebuie musai luat în seamă. Ambele au loturi extrem de puternice, generos reprezentate și pe banca de rezerve, în plus față de individualitățile de marcă. Va fi greu de luptat cu ele în acest sezon, atât în Primera cât și în Champions League.