412 grame de lacrimi

412 grame. Este greutatea unei medalii la aceste Jocuri Olimpice. Atât cântăreşte granița dintre anonimat și celebritate. Atât cântărește fericirea pentru niște  sportivi  care au muncit enorm pentru asta. Milioane de oameni sunt în aceste zile cu ochii ațintiți pe dorința altor oameni de a pune mâna pe cele 412 grame. Și de a asculta, avându-le la gât și completându-le adeseori cu lacrimi, imnul național, în vârful podiumului olimpic, supremul moment pentru oricine s-a apucat de sport.

N-o să mă refer în cele ce urmează la o performanță anume. Chit că aurul obținut de fetele noastre la spadă, cele 412 grame ce au stat azi-noapte cu mândrie lângă inimile lor și inima noastră ar merita 412 rânduri sau poate de zece ori mai mult. N-o să mă refer nici la lipsa altor medalii, la această secetă din punct de vedere al rezultatelor ce nu poate fi stinsă de performanțe răzlețe. Vom mai lua medalii, sunt convins de asta, dar nu înseamnă că prăbușirea noastră la nivel de sport se oprește. Dimpotrivă, ea continuă și e direct proporțională cu degradarea noastră umană. Se vor găsi destui care să scrie, care să analizeze ce se întâmplă cu sportul românesc, ce se întâmplă cu noi până la urmă. Dacă va fi timp, evident.
O să abordez Olimpiada din alt punct de vedere. Fiindcă, mărturisesc, mă impresionează teribil de fiecare dată lacrimile acestor sportivi. De fericire sau de tristețe. Dacă e adevărat că ochii sunt oglinda sufletului, atunci lacrimile sunt izvorul sentimentelor. Cine nu are sentimente nu are nici lacrimi.

Jocurile Olimpice  de vară țin două săptămâni și se dispută o dată la patru ani. Dar din pricina inundaţiei de informaţii care cade peste telespectator din toate părţile, senzaţia e că au fost patru olimpiade în aceste două săptămâni. În mod normal, dacă ai fi extrem de concentrat să nu-ţi scape nimic important din aceste jocuri, la final ai fi un zombi. N-ai mai şti în ce zi suntem, cât e ceasul și când ai mâncat ultima dată. Te  pui  pe canapea, iar telecomanda te poartă de la gimnastică la judo, de la scrimă la tir, de la box la volei, de la baschet la fotbal, de la tenis la ping-pong, de la caiac la canotaj. Şi tot aşa.

Grandoarea Olimpiadei până la urmă în asta şi stă. În faptul că reuşeşte să strângă mase de oameni în faţa televizorului pentru a vedea sporturi pe care, în mod normal, nu le-ar urmări nici plătiţi. Cine s-ar putea, de exemplu, uita la un concurs de tir? Nu există ceva mai static, parcă te-ai uita la un copac aşteptând să cadă fructul. Ştiind însă că un compatriot e foarte aproape de o medalie, rămâi conectat. La fel se poate vorbi de scrimă, dacă tot suntem acum fericiți din acest punct de vedere, unde regulamentul e foarte greu de înţeles. Chiar şi gimnastica s-a schimbat substanţial, n-o mai pricepem ca pe vremuri, notele sunt dubioase, arbitrajele parcă  vin din Liga 1, medaliile se decid la masa verde în funcţie de relaţii, suntem bombardaţi cu nişte detalii tehnice, cifre şi denumiri, de parcă n-ar fi un sport, ci o discuţie despre softuri.  Sau la haltere.
Nu există la această Olimpiadă sport mai masculin ca proba de haltere feminin. Existând însă o şansă la medalie pentru țara ta, stai totuşi să te uiţi cum concurente cu sex incert deformează imaginea femeii în societate pentru 412 grame.  Iar noi nu suntem implicaţi în alte sporturi, gen hochei pe iarbă, care, de fapt, nu e pe iarbă, unde e aproape imposibil să vezi mingea după care aleargă oamenii ăia, gen sporturile nautice, gen călărie, asta ca să nu mai vorbim de  competiții ciudate (trampolin???), ale căror  legătură cu istoria jocurilor olimpice e imposibil de descifrat. La fel se poate spune și de volei pe plajă, dar măcar aici te salvează costumele de baie. În ritmul ăsta, peste alţi 20 de ani o să avem la Olimpiadă poker şi tăiat de copaci.

Grandoarea Olimpiadelor stă, de fapt, în cele 412 grame. Și-n lacrimile celor care le obțin. Odată cu lacrimile ce curg pe obrajii se scurg ani de muncă şi sacrificii, nopţi nedormite şi zile de antrenamente, decepţii şi alte nevoi neîmplinite. Tone de vise pentru câteva  grame. Acești sportivi nu-s total diferiți de marea masă a oamenilor care se trezesc dimineață după dimineață pentru a lupta, în felul lor, în această lume din ce în ce mai nemiloasă ce permite rare momente de fericire, căci nu e timp pentru asta în goana permanentă după o bunăstare aparentă. De aceea și empatia fenomenală ce apare între oamenii de rând și sportivii prezenți, din patru-n patru ani la Olimpiadă. De aceea stăm până-n zori să ne uităm la sporturi pe care nu prea le înțelegem. Lupta sportivului e de fapt lupta noastră, a fiecăruia, succesul sportivului e și succesul nostru, lacrimile lui se teleportează bizar și pe obrajii noștri. 

412 grame cântărește fericirea lor și a noastră.  În două săptămâni și pentru următorii 4 ani.