Alegeri. Bune sau proaste

Prin '99-2000, copiii din faţa blocului meu înţelegeau vag noţiunea de "blat". În minţile noastre crude, realitatea nu era reprezentată de arbitri mituiţi, de folcloristele de la Piatra Neamţ şi nici de golul ridicol marcat acolo de Giani Kiriţă. Noi nu puteam să atingem decât copacii care ţineau loc de bare şi să ne legam şireturile la teneşii ieftini cumpăraţi din piaţă, cu gândul că într-o zi poate vom juca şi noi la televizor, în putregaiul pe atunci necunoscut al Diviziei A.

Era primăvară târzie şi mă uitam la meci, la televizor. În 2002, Ceahlăul s-a lăsat bătută şi nici măcar n-a ascuns asta, pentru că miza celor de la Dinamo era mult mai importantă decât impresia artistică. Când Giani a rupt plasa din "indirecta" aceea, tata a luat telecomanda de pe masă şi a schimbat canalul. A pufăit zgomotos şi a murmurat ceva printre dinţi. "Iar e circ, hoţie". Pe ecran nu mai apăreau Avădanei şi Drăgan, dar îl vedeam pe Colombo, detectivul în trenci. Am tras şortul pe mine şi am ieşit vioi la joacă, cu gândul la "bomba" lui Giani. Apoi au mai trecut anii şi am înţeles de ce meciul acela nu s-a mai terminat în apartamentul nostru din Crângaşi.

Ferită de iscusitul Colombo, Cooperativa îşi făcea treaba nestingherită pe atunci. Pădureanu, Sechelariu, Jenel, Romel şi Gigel îşi plimbau punctele etapă de etapă, parazitând an de an fotbalul românesc, sub blânda supraveghere a marelui preşedinte Dragomir. Erau anii în care St. Gallen şi Grasshoppers făceau instrucţie cu noi în Cupa UEFA şi orice calificare mai departe de turul 2 preliminar în Europa era o performanţă notabilă. Distrus de aranjamente şi de practici medievale, fotbalul nostru a secat repede şi sigur. La mai bine de un deceniu distanţă, mulţi dintre cei care orchestrau la acea vreme blaturi neruşinate se fac că plouă. Glumesc pe tema asta şi au doar amintiri vagi. Iar unii şi-ar dori chiar să conducă fotbalul românesc, pentru "curăţenia lui"!

Noi, românii, suntem o naţiune fotbalistică a contrastelor. Pentru că avem tupeu, dar n-avem decenţă. Deşi îi avem pe Gică Hagi, Mircea Lucescu sau Ionuţ Lupescu, ne lipsesc terenurile de antrenament, medicamentaţia şi metodica. Deşi avem talente şi o arie mare de selecţie, nu avem antrenori şi nici încredere în copii. În final, pe gazon, acolo unde contează cel mai mult, deşi avem dorinţă şi inteligenţă, nu avem agresivitate sau condiţie fizică. La alegerile pentru şefia FRF, avem proiecte solide, ştim clar care sunt problemele, dar nu prea avem candidaţi. Reali. Şi credibili.

Senzaţia e că suntem păcăliţi. Temându-se de procesul care nu l-a ocolit, Gică Popescu, cel care ar trebui să facă lumină în peisajul întunecat al Ligii 1, a recunoscut că a păcălit fără să vrea Statul. Totul, "din greşeală". Totul, pentru o pungă de galbeni în plus. Nu a fost un gest lăudabil, ci unul care ar trebui să ne îngrijoreze. Sunt semne de întrebare. Iar acum, asocierea cu impresarii nu-l ajută aşa de mult precum în anii '90, în aventurile din Spania sau din Turcia.

Dar susţin candidatura lui Gică Popescu, din disperare şi poate din naivitate. E chiar simplu de ce. Spre deosebire de alţii, el chiar a făcut parte din fotbalul profesionist şi în loc să marcheze în blaturi pe la Bistriţa sau pe la Bacău, a câştigat trofee alături de Koeman, Stoichkov şi Romario. Cred că Gică Popescu ştie cu adevărat ce înseamnă managementul de top în fotbal şi cred că are forţa de a schimba ceva radical la FRF, alături de "fraţii" lui de Generaţie.

Mai cred că o parte dintre candidaţii înscrişi la alegerile din martie au, de fapt, doar rolul de a "dilua" procesul de votare şi au fost înscrişi pe listă strict formal. Pentru cel mai puternic candidat, e mult mai greu să se lupte cu doi oameni care pot strânge corect peste 30% din sufragii, decât să se bată cu cinci care vor face maximum 10%, pe brânci. Socoteala e simplă şi aş prefera să cred că acesta e de fapt jocul, în loc să accept candidaturile unor impostori care nu demult primeau şpagă în elicoptere, pentru nişte delegări mai deştepte la CCA. Dar, dacă într-adevăr şi-au depus o candidatură reală, domnilor Chivorchian sau Avram aş vrea să le amintesc ceva simplu. Ştiţi, cancerul nu a vindecat niciodată nimic.