Meciul lui Toto Berizzo

Nu mă pregătisem pentru un astfel de text. De fapt, pentru așa ceva nu ești pregătit niciodată. Mă pregătisem să scriu ceva despre revenirea la viață a echipelor din Premier League în Champions League. Aveam pregătit și titlul, ”Imperiul contraatacă”. Parcă mai mult ca niciodată din 2008 încoace, de la acea finală britanică de la Moscova, șansele ca un club din Anglia să câștige trofeul au crescut considerabil (n-am uitat de 2012, când a luat Chelsea, dar atunci a fost o sumă de conjuncturi favorabile ce greu s-ar mai putea repeta, căci Chelsea, deși a câștigat, era departe valoric în acel moment de celelalte 3 semifinaliste, Real, Barcelona și Bayern).

Evident, aveam de gând să mă leg, conjunctural, și de ceea ce s-a întâmplat la Sevilla. Planurile mi-au fost date peste cap de vestea neplăcută care a comoționat și emoționat lumea fotbalului miercuri dimineață: Eduardo Berizzo, antrenorul celor de la FC Sevilla, are cancer la prostată, iar jucătorii grupării andaluze au aflat trista veste în pauza meciului cu Liverpool, când scorul era 3-0 pentru ”cormorani”. Acest 3-3 din final, felul în care a jucat Sevilla în cea de-a doua repriză, dar și felul în care jucătorii se bucurau împreună cu antrenorul lor după marcarea golului egalizator capătă acum alte dimensiuni. Pun în stand-by textul despre cluburile din Premier League, imperiul va putea să contraatace și zilele viitoare, căci vreau să fac loc acestei povești de viață de la Sevilla.

Poveștile de viață nu sunt întotdeuna vesele. Tristețea face parte din existența noastră, ne însoțește permanent și mai apare din când în când parcă pentru a ne face să reflectăm mai adânc la linia vieții și la ciudata întrepătrundere dintre bine și rău, pe care n-o realizăm mereu, deși ne lovim constant de ea. Se spune că Dumnezeu îți face în mod constant daruri și de multe ori ți le împachetează în probleme, tocmai pentru a te bucura mai mult de ele. Pe ”Sanchez Pizjuan” s-a jucat marți seară un meci epic, de genul celor care ulterior devin motive pentru a iubi și mai tare acest sport. În fine, există o sumă de oameni care văd în orice întâmplare de genul ăsta o manevră ocultă, un interes meschin sau un pariu interzis. Culmea e că, dintr-un soi de snobism al adevărului, acești oameni ar avea tot interesul ca pasiunea pentru fotbal să nu se diminueze, căci din asta trăiesc ei până una alta, dar deja intrăm într-o altă discuție pe care nu-mi doresc s-o fac. Viața, până la urmă, e și o știință a compromisurilor. Liverpool a avut 3-0 la pauză și putea fi chiar mai rău, căci echipa lui Klopp e de genul celor fără milă în fața rivalilor slăbiți. Sevilla a părut în prima parte o echipă descompusă, lipsită și de șansă pe alocuri, dar fără repere, în special pe faza de apărare. Nu controla centrul terenului, ceea ce pentru o echipă spaniolă nu e deloc obișnuit, iar jucătorii păreau intimidați de capacitatea de a genera pericol pe care o avea Liverpool de fiecare dată când intercepta mingea. Fotbalul electric ”made in Klopp”, pe care-l știam la Dortmund, s-a regăsit în aceeste prime 45 de minute ale partidei.

Apoi a venit pauza. Poate că o să aflăm ce și cum le-a spus Berizzo vestea situației în care se află jucătorilor. Cert e altceva. Că dincolo de mesaj, antrenorul argentinian a mutat și pe teren. L-a scos pe N Zonzi, i-a predat lui Ever Banega controlul la centrul terenului și l-a introdus pe Franco Vasquez pentru a-i da lui Henderson și altceva de făcut la mijloc. Să te gândești la schimbări și la tactică în timp ce acest cuvânt oribil numit cancer s-a înșurubat în creierul tău, iată un lucru realmente remarcabil. Și, mai apoi, să știi să le comunici asta jucătorilor, într-un moment, sunt convins, deloc liniștit, căci 0-3 după prima repriză nu e ceva care să te invite la calm. Sevilla a fost altă echipă în partea a doua, s-a jucat mult și cu sufletul, poate și pentru că, dintre toate cele 5 reprezentante ale Angliei în acest sezon de Champions League, Liverpool e echipa care știe cel mai puțin să gestioneze un rezultat pozitiv de genul ăsta.

Golul lui Pizarro din ultimele secunde a fost exact ingredientul ce lipsea unui final de poveste, pentru unul dintre cele mai frumoase meciuri din ultimii ani. Un meci la care e dificil să faci o analiză foarte profundă, căci latura umană a celor întâmplate va câștiga întotdeauna în fața tacticii. Acest gol al lui Pizarro poate că e cel mai important cadou al unei echipe pentru antrenorul său. S-a spus în aceste luni de când Toto Berizzo a preluat pe Sevilla că vestiarul nu prea l-a acceptat, că metodele sale n-au convins pe unii și pe alții, se tot vorbea că demiterea e aproape. Cred că totul a fost dat la o parte acum, odată cu acest meci și odată cu această veste tristă.

Berizzo se afla în fața celei mai importante pagini din cariera lui de tehnician. Preluase o echipă de Champions League, cu un lot bun și un public imens, cel mai frumos din Spania, cumva la egalitate cu cel al lui Atletico. Pentru el urmează acum un alt meci, cel mai important din viață, un meci cu viața însăsi. Medicina a făcut miracole în ultimul timp, iar în lumea civilizată acest cuvânt odios numit cancer nu mai reprezintă aproape condamnarea de la noi. Ăsta a fost destinul lui, astea sunt greutățile cu care a fost împachetat cadoul numit Sevilla. Coincidența face ca imnul celor de la Sevilla să aibă un vers, vizibil și pe o latură a stadionului: ”Dicen que nunca se rinde”. Se spune că niciodată nu renunță. Astea e ceea ce trebuie să vadă Toto Berizzo de-acum, în fiecare zi.