Uriașul Meu
În meseria de jurnalist se întâmplă de multe ori să afli știrea înainte să apară pe undeva. Nu neapărat că ești primul care o află, dar sunt vorbe, fapte și întâmplări care ajung la urechile tale instantaneu, până să apuce cineva să le publice. Totuși, se face cumva că vești legate de oameni mai mult sau mai puțin apropiați le-am aflat fără vreun preaviz personal.
În urmă cu mai bine de 10 ani am aflat de la televizor de moartea unui prieten apropiat. Un om care a împărțit cu mine parizerul și bucata de pâine în vremurile mele de început în ale meseriei. Știam că e bolnav, reușisem să-l revăd cu câteva luni în urmă, plănuiam împreună o nouă întâlnire. Și m-am trezit într-o seară că aflu de la televizor despre moartea lui. O mică lume a căzut pe mine și m-am simțit inert și neputincios. Cu marele regret că acea ultimă întâlnire nu mai avusese loc.
Vestea plecării lui Helmut Duckadam mi-a venit pe Google. Din instinct, am dat să văd care e sursa, să descopăr cât de credibilă e, să găsesc indicii despre faptul că e o eroare, voită sau nu. Se mai intâmplase și speram din tot sufletul să mi se confirme că e o mare greșeală, că e o idioțenie propagată de niște inconștienți. Așa că am început să dau mesaje și telefoane la oameni care ar fi putut ști mai multe. Și cerul cădea treptat pe mine cu fiecare confirmare a plecării lui Helmut.
Nu am avut plăcerea de a fi un apropiat al lui Helmut. Dar am avut onoarea de a-l cunoaște și de a împărți în câteva rânduri studioul Specialului de la DigiSport. Ba chiar, la un moment dat, am participat la un eveniment în care am vorbit, alături de Helmut și de Radu Paraschivescu, despre povești de neuitat de la Mondiale.
L-am cunoscut ca un tip serios, dar și cu glumele la el, cu un spirit critic necesar și bine dezvoltat, cu bucuriile și supărările lui, ca orice om. Ne intersectam deseori în fața sediului, la o țigară, și mai glumeam despre viață și fotbal, despre cum demara în mașinuța lui mică, aparent nenaturală pentru un munte de om cum era el, dar în care, incredibil, încăpea și se simțea foarte bine. Cred că nu l-au interesat vreodată aparențele sau fațada. Era un om autentic și asta mi se pare chiar mai important decât calitatea lui sportivă incontestabilă.
Helmut Duckadam este cel căruia îi datorez una dintre cele mai importante și intense seri din viața mea. Fac parte dintre aceia - știu, din afara actualelor vremuri - care țin cu orice echipă din România în cupele europene. Sevilla ‘86 este un Everest desăvârșit de Helmut. Un moment unic (singura Cupă a Campionilor din fotbalul românesc), realizat printr-o metodă unică: patru lovituri de departajare consecutive apărate. Helmut e Uriașul Meu.
Douăzeci de ani mai târziu, am ajuns la Sevilla pentru un meci de Champions League dintre Sevilla și Steaua. Era și Helmut, dar încă nu ne cunoșteam personal. M-am dus la poarta din dreapta, cea făcută celebră de paradele lui Duckadam. Mi-am făcut acolo o poză arătând către cameră patru degete, câte penalty-uri apărase el, Uriașul Meu. Ba chiar am imitat și un plonjon, spre stânga mea, așa cum plonjase și Helmut la ultimul penalty, cel victorios.
Apoi, în ziua meciului, am ajuns devreme la stadion, încă nu era public. Am închis ochii și am încercat să-mi imaginez ce trăiseră eroii de atunci, colegii și prietenii de acum, Helmut, Găboj, Lăcă. În urechi îmi răsuna ambianța de pe transmisia TV și, bineînțeles, vocea lui Teoharie Coca Cosma: ”Apără Duckadam!”, ”Lăcătuș trebuie să înscrie, Lăcătuș va înscrie!”, ”Suntem finaliști! Am câștigat Cupa!”
A plecat un om esențial pentru istoria fotbalului. L-am plâns și îl plângem cu momentul Sevilla în suflet: suporteri, colegi, antrenori, fotbaliști. Cu ce a realizat atunci, Helmut va rămâne mereu undeva, foarte sus. Va rămâne în cărțile de istorie a fotbalului, va rămâne cu imaginile unice din memoria digitală, va rămâne în amintirile celor care am trăit acele momente.
La câteva ore după ce am aflat vestea plecării lui Helmut, m-am gândit că toate de mai sus nu reprezintă destul. Că mai e nevoie de ceva. Că trecerea lui merită mai mult și că e nevoie să rămână în memoria colectivă și prin alte gesturi de admirație.
Așa că i-am propus lui Radu Naum, cel care i-a fost gazdă în mult mai multe rânduri decât mine, ca studioul emisiunii Fotbal Club să poarte numele de ”Studioul Helmut Duckadam”. Și asta să se și vadă printr-o reprezentare grafică în emisiune. După alte câteva ore s-a născut și ideea unui trofeu care să-i poarte numele. Și pe care să-l primească anual, pe 7 mai, cel mai bun portar din campionatul României.
Un portar care să merite și să fie mândru că obține prin muncă ”Trofeul Duckadam” din partea DigiSport. Un portar pe care îl vom alege împreună, pentru că te chemăm și pe tine să votezi cel mai bun portar din campionatul României. În fiecare an. De 7 mai.
