Construcția unui campion

Provenit dintr-o familie în care tenisul și fotbalul erau iubite deopotrivă, s-a apucat de ambele sporturi la vârsta de 4 ani. Le-a dus în paralel, cu performanțe notabile pe ambele fronturi, cu câte 7-8 ore de antrenamente pe zi, pentru ca la 13 ani să ia decizia care urma să îi schimbe viața: să se dedice 100% sportului alb.

Este vorba de Rafael Nadal, liderul la zi din ATP Race, omul care a petrecut 102 săptămâni în vârful clasamentului mondial, învingător în 57 de turnee și cel mai tânăr jucător care a realizat Grand Slam-ul – câștigarea tuturor celor 4 competiții majore din tenisul mondial. Făcea acest lucru la doar 24 de ani.

Pentru a reuși la cel mai înalt nivel, un jucător are nevoie de o putere mentală fantastică, un psihic antrenat să îndure orice lovitură, atât din partea adversarului, cât și din partea destinului. Aceasta a fost și este în continuare cheia succesului în tenisul mondial, aici se face diferența între primii clasați și restul plutonului. Iar Toni Nadal a înțeles acest lucru chiar dinainte ca Rafael să se apuce de tenis.

Rafa a fost tracasat constant de unchiul său, de mic, și chiar și după ce a început să facă furori prin circuit. Filosofia antrenorului era clară: nicio secundă de relaxare nu e permisă, niciun gest necugetat, nicio abatere de la plan. Chiar dacă mulți nu ar fi rezistat acestui ritm draconic impus de Toni, "Matadorul" a făcut-o. L-a urât din inimă de multe ori, a plâns de nenumărate ori când a fost copil, însă este conștient că fără acest tratament, nu ar fi ajuns niciodată unul dintre cei mai mari jucători din istorie.

Sportiv de performanță încă de mic, câștigător al Campionatului Insulelor Baleare la fotbal categoria sub 12 ani, Nadal juca pe postul de atacant. A marcat peste 50 de goluri într-un sezon și se visa un vrednic urmaș al unchiului său – Miguel Angel Nadal, fostă glorie a Barcelonei și a naționalei Spaniei.

Celălalt unchi, Toni, la rândul său tenisman de performanță, avea alte planuri cu Rafa. Iar la 13 ani acesta s-a decis: renunță la fotbal și îmbrățisează un sport în care nu există spiritul de echipă pe care îl adoră și acum: tenisul.  Rafa a fost obligat să trăiască experiențe traumatizante pentru majoritatea copiilor, însă din ele a reușit să extragă tot ce e mai bun: să pună temeliile campionului de azi.

Spre exemplu, la unul dintre turneele de juniori, pe când avea 7 ani, Nadal și-a uitat acasă sticlele cu apă. Deși știa acest lucru, Toni nu i-a adus aminte, iar la începutul partidei, micuțul i-a cerut acestuia să îi cumpere altele. Antrenorul său nu a făcut acest lucru, l-a lăsat pe Rafa să joace la temperaturi de peste 40 de grade, deshidratat, a pierdut meciul, însă totul a fost făcut cu un scop: responsabilizarea jucătorului în devenire.

După câștigarea Campionatelor Naționale la categoria sub 12 ani la tenis, pe când Rafa avea doar 8 (!), părinții și prietenii îl așteptau acasă cu o petrecere. Torturi, sucuri, bannere de felicitare. Aflând planul acestora, Toni l-a lăsat pe nepotul său în mașină, a intrat singur în casă, a rupt toate afișele și le-a spus organizatorilor să nu îl felicite, pentru că încă nu a realizat nimic. Pentru a strica de tot petrecerea, antrenorul a sunat la Federația Spaniolă de Tenis, s-a dat drept jurnalist și a cerut lista ultimilor 25 de câștigători din respectiva competiție. A mers cu hârtia la Rafa și i-a spus: „Dintre toți, doar 5 au ajuns să facă ceva notabil în sportul acesta, deci nu te bucura, nu ai realizat încă nimic, ai doar 20 % șanse să o faci”.

L-ați văzut pe Rafa vreodată să arunce cu racheta, să se plângă de condiții sau să se ia la ceartă cu vreun arbitru? Nu, pentru că și de acest aspect a avut grijă Toni. L-a obligat pe nepotul său să joace în orice condiții, pe terenuri denivelate, alternativ cu mingi bune, dar și cu altele deja roase, la 6 dimineața sau la 12 noaptea. Impulsivitatea copilului a fost calmată rapid, printr-un alt episod.

La unul dintre antrenamente, Rafa a vrut să sară peste fileu. Știind că așa ceva nu se face, a fost pedepsit imediat. În săritură, s-a împiedicat de fileu, a căzut și și-a fracturat piciorul. Deși plângea, copilul a fost lăsat pe jos de unchiul său preț de zeci de minute, singur, în chinuri, pentru a conștientiza că astfel de gesturi nu au ce cauta pe terenul de tenis.

O altă regulă impusă de Toni: nu lipsești de la niciun antrenament, indiferent de ce s-ar întâmpla. La 14 ani, Rafa a câștigat un turneu mondial de juniori organizat în Africa de Sud. A revenit la Mallorca după 15 ore de zbor, la ora 01:30, în toiul nopții. Deși venea cu aură de învingător și credea că scapă, Nadal a fost trezit la ora 8:00 pentru a merge pe terenul de joc.

Nici cele mai importante victorii nu au reprezentat un motiv de sărbătoare: după primul trofeu câștigat la Roland Garros (2005), toată familia era în lacrimi de fericire. Mai puțin Toni. La câteva ore după finalul partidei câștigate împotriva lui Mariano Puerta, antrenorul și-a luat elevul pentru a urmări înregistrarea meciului. Avea notate 10 puncte foarte importante în economia jocului, câștigate de Rafa, dar toate făcute cadou de adversarul său. Atunci i-a spus: „Moderează-ți fericirea. Dacă jucai cu altcineva nu primeai victoria pe tavă. Deși ai câștigat, jocul tău nu a fost unul deloc bun”. Urmarea: a doua zi, cei doi au făcut un antrenament de 4 ore, în loc de două cum era obișnuit.

Omul de fier, cel care stă în spatele succeselor celui mai bun jucător de tenis din istoria Spaniei, și-a permis un moment de „umanitate”, pe parcursul ultimelor două decenii. „L-am văzut plângând o singură dată în viață, după ce am câștigat finala din 2008 de la Wimbledon”, a dezvăluit Rafael Nadal.