THE SPECIAL ”MOUNITED”

Jose Mourinho a devenit, în cele din urmă, antrenorul lui Manchester United. Era un secret totuși știut de ceva vreme, căci informațiile ce veneau dinspre Manchester, pe căi mai mult sau mai puțin oficiale, vorbeau despre o înțelegere existentă în prealabil între cele două părți. Ulterior s-a aflat că respectiva înțelegere era de fapt o sumă de bani, undeva în jur de 5 milioane de euro, depinzând de sursă, pe care tehnicianul portughez ar fi primit-o doar ca să nu semneze cu altcineva până la finalul sezonului. Dacă e să stăm să analizăm acest aspect, ne amintim că la sfârșitul anului trecut, atunci când zilele lui Rafa Benitez erau numărate la Real Madrid, s-a vorbit cu insistență despre un presing destul de agresiv pe care Florentino Perez îl făcea la Mourinho cu intenția de a-l face să revină pe ”Santiago Bernabeu”. Pesemne că-n acea perioadă, cum rezultatele lui Louis van Gaal nu erau deloc pe măsura așteptărilor, cei de la United au decis să facă acest efort financiar pentru a se asigura că vor putea discuta liniștiți cu Mourinho la finalul campionatului. 

Ajungând la Manchester United, Mourinho își îndeplinește un vis mai vechi. Pe acest blog am comentat, acum doi ani și jumătate dacă memoria nu mă înșală, câteva elemente dintr-o carte despre portughez, scrisă de un ziarist spaniol, Diego Torres pe numele lui. Cartea se cheamă ”Preparense para perder”, iar pentru mulți spanioli a reprezentat un soi de revoluție, căci a prezentat foarte multe episoade pe care mass-media nu le-a făcut publice în timpul celor trei ani de mandat ale lui Jose Mourinho la Real Madrid. Chit că, am spus și atunci și-mi mențin părerea și-acum, după atâta timp în care am mai reușit să aflăm una-alta, multe lucruri trebuie luate cam la jumătate, tendința de a exagera a autorului fiind destul de vizibilă, ca și faptul că nu-l simpatiza prea tare pe portughez, dimpotrivă aș zice. În fine, în chiar debutul cărții e prezentat un episod în care Mou ar fi făcut o veritabilă criză de nervi atunci când a aflat că Sir Alex Ferguson l-a desemnat pe David Moyes ca succesor după retragerea din 2013. Autorul spune că, atunci când a simțit că Sir Alex nu mai continuă, Mourinho i-a solicitat lui Jorge Mendes, atotputernicul său impresar, să facă tot posibilul să-i obțină acest post, iar criza de nervi ulterioară anunțului că Moyes este noul antrenor venea și din ideea că fostul tehnician al lui Everton nu câștigase nimic în cariera lui, spre deosebire de Mou. 

Fără să intru acum în a analiza dacă episodul a fost sau nu adevărat (tind să cred că da și că Mou și-a dorit mult să ajungă la United) stau să mă întreb care ar fi fost astăzi situația pe ”Old Trafford” dacă Mourinho era cel ales în 2013. Evident că n-avem de unde să știm, dar putem să presupunem că mai rău decât a fost în acești trei ani nu avea cum să fie. Așa cum e el, cu stilul său de a fi arogant, care deranjează pe mulți și cu stilul său fotbalistic care deranjează pe la fel de mulți, Mou garantează dacă nu rezultate, măcar competitivitate. Cel puțin în primii doi ani, căci la cel de-al treilea mai are încă de lucrat, apropo de ce i s-a întâmplat la Chelsea în două rânduri. Pe unde a fost, Mourinho s-a luptat pentru trofee, în niciun caz echipele sale n-au navigat în apele incertitudinii în care ajunsese Manchester United sub comanda lui Moyes și apoi a lui Van Gaal. 
Cred că, la momentul de azi, Jose Mourinho e cea mai bună soluție pentru ca Manchester United să reapară în prim-plan. Cu Mourinho n-are cum să fie în plan secund, căci Mourinho însuși nu e un personaj secundar. Manchester United avea nevoie să inspire din nou teamă, respect, iar cu Mourinho asta se poate realiza. Ba chiar îndrăznesc să spun că Manchester United avea nevoie din nou să inspire ură în rândul fanilor cluburilor rivale, sentiment ce cam înghețase în ultimii ani, căci nu poți să urăști o echipă ce nu câștigă. Mourinho deține el un impresionant capital de ură în rândul eternilor săi adversari, astfel că din punctul ăsta de vedere lucrurile se aliniază. Cei care vorbesc în termeni critici despre filozofia de joc a portughezului uită de trofeele câștigate de el, dar și de golurile multe pe care, în anumite perioade, echipele pe care le-a pregătit le-au marcat. 
Dacă tot suntem la capitolul ăsta, poate că ideal ar fi fost ca Guardiola să preia pe Manchester United și Mourinho pe Manchester City. Parcă-parcă și unul și celălalt s-ar fi mulat mai bine la cealaltă echipă decât cea pe care au preluat-o sau, cazul lui Pep, urmează s-o preia. Dar idealul în fotbal nu prea există, există conjuncturi și momente. Iar conjunctura de moment a făcut ca Mourinho să ajungă la United, acolo unde și-a dorit întotdeauna, iar Guardiola să ajungă la City, acolo unde a fost dorit. Si Pep a vorbit de multe ori despre banca lui United ca despre un obiectiv al său de viitor, doar că din acest moment e un pic mai greu.

Ce va schimba Jose Mourinho la Manchester United vom vedea în zilele următoare. Cert e că vom avea o perioadă agitată din punct de vedere al transferurilor, cu prețuri ce vor urca din nou la cote uluitoare. După perioada Van Gaal, un antrenor fixist și scorțos, cred că jucătorii ce vor rămâne în lot vor vedea în Mourinho o ușoară eliberare. Și el foarte meticulos, portughezul lasă totuși acea libertate fotbalistului în teren, dacă acesta se încadrează în cerințele sale. Să discutăm acum despre așezare e prematur. Adept al unui 4-3-3 cu multă ordine la mijlocul terenului, Mourinho și-a arătat flexibilitatea la Chelsea, când a apelat în general la un 4-2-3-1 destul de ofensiv pe alocuri. Ăsta e un punct sensibil, căci fanii lui United se cam aseamănă cu cei ai Realului din acest punct de vedere, vor și ei să vadă un fotbal estetic, dinamic, vesel, entuziast. Mourinho știe bine asta, sunt convins, astfel că e de presupus că va încerca să meargă pe această linie.

Odată cu trecerea lui Mourinho la United și a lui Guardiola la City, se reaprinde duelul dintre cei doi, duel care a ținut multă vreme capul de afiș al fotbalului pe mapamond, la concurență cu celălalt colosal duel Messi-Cristiano. Cred că multora le-a lipsit și tind să cred că în primul rând celor doi, uitându-mă și la nivelul aproape monstruos la care au ajuns Messi și Cristiano grație acestei concurențe dintre ei. Concurența e benefică, lipsa ei conduce spre mediocritate, spre blazare. În acest context, simt că marea dușmănie istorică dintre Manchester United și Liverpool e pe care să fie înlocuită acum cu rivalitatea dintre Mou și Pep, astfel că pentru Manchester United inamicul numărul unu va deveni City în loc de Liverpool. 

Cât despre lupta din Premier League, ea devine formidabilă. Fără să aibă cei mai buni fotbaliști din lume, Anglia a știut să atragă niște antrenori fantastici, care vor pune bazele unor dueluri fantastice. Campionatul va crește pe umerii lor, iar supremația actuală a Spaniei începe să fie pusă sub semnul întrebării. Dacă Primera Division e acum ”liga stelelor”, Premier League a devenit, după acest desant pe băncile tehnice, ”liga antrenorilor”.