Sevilla, micul gigant

Inițial, mă gândisem ca titlul acestui text să fie ”Unai Emery League”. Aluzie evident la dominația pe care echipa și antrenorul său o exercită asupra acestei competiții. Apoi am văzut declarația lui Jurgen Klopp, omul finalelor pierdute. Deocamdată. Spunea așa germanul, la capătul unui meci pe care și ai săi îl puteau câștiga dacă o sumă de detalii se aliniau favorabil: ”Sevilla e un gigant al Europei”. Și are dreptate. Într-o perioadă în care banii contează și dictează, în care salariile fotbaliștilor ating cote de-a dreptul obscene și-n care investițiile în acești fotbaliști ar putea lesne scoate din criză o țară din lumea a treia, FC Sevilla reușește să câștige 5 trofee europene în 10 ani. Și-o face fără investiții majore, fără salarii exorbitante, bazându-se pe ochiul unui director sportiv de-a dreptul magnific și pe priceperea unor antrenori senzaționali. Sevilla nu e un gigant de talia Barcelonei, de talia Realului, de talia lui Bayern ori de nivelul financiar atins de PSG și City. E un mic gigant, care-și face loc cum poate și scrie istorie printre marii giganți.

N-a fost un meci simplu pentru Unai Emery și ai săi. Liverpool venea la Basel cumva cu aura favoritei. Parcursul său în această primăvară fusese exemplar. Manchester United, Borussia Dortmund și Villarreal puteau fi și ele finaliste, dar au avut ghinionul să dea peste ”cormorani”. Din cele 90 de minute de miercuri, Liverpool a jucat 25 colosale. Când se putea desprinde în câștigătoare. Golul lui Sturridge, gol de autor mai degrabă decât de echipă, a venit după o perioadă în care Sevilla părea mai așezată, mai obișnuită cu angoasele unui astfel de meci, mai matură. După golul lui Sturridge, andaluzii s-au clătinat serios și au primit pauza ca pe o eliberare. Putea fi lesne 2-0 la capătul primei reprize, dar n-o să știm niciodată cum s-ar fi jucat în acest context. Cine poate garanta că Sevilla n-ar fi revenit, așa cum a făcut-o în fața Barcelonei în Supercupa Europei? O sumă de detalii importante, spuneam mai sus, precum maniera de interpretare a hențurilor din partea unui arbitru suedez prea bine văzut totuși în cercurile înalte pentru erorile pe care le face, dar și lipsa de eficiență în momente punctuale au făcut ca Liverpool să meargă la odihnă cu un avantaj minim și, s-a văzut mai apoi, insuficient.

N-a fost o revoluție pe care s-o fi făcut Unai Emery la pauză. Nici măcar o schimbare de genul celei făcute de Simeone, pe ”Allianz Arena”, în returul cu Bayern, prin care a schimbat fața jocului. De fapt, o schimbare a fost, dar de stil, de manieră, de atitudine să-i zicem. Cumva, Emery a adaptat un vechi proverb și l-a adus pe strada dorită de el. Ceva de genul ”ce ție nu-ți place, fă-i și celuilalt”. După pauză, Sevilla a făcut exact ceea ce făcea Liverpool în prima repriză. Acel presing agresiv, avansat, marca Jurgen Klopp din perioada Dortmund, pe care Sevilla îl recepționase în prima repriză, a fost preluat de Emery și translatat spre careul ”cormoranilor”. Nu fără riscuri, căci asta însemna o lungire a echipei, dar o altă vorbă bine cunoscută spune nu câștigă cel care nu riscă. Șansa celor de la Sevilla a fost golul egalizator marcat repede de Gameiro, dar și lipsa totală din joc a lui Coutinho. Mai apoi, pe parcursul reprizei secunde, lipsa de reacție a lui Klopp.

După 1-1, a fost doar meciul spaniolilor. Care au tranșat încă un duel în această dispută dintre Primera și Premier League, care nu prea își are rostul, căci bilanțul trofeelor din 1990 încoace arată suficient de clar cum stau lucrurile. Din punct de vedere tactic, în acest moment, fotbaliștii din Primera sunt mult mai dotați și răspund mult mai bine la cerințe. Englezii răspund la altceva, la stimulii veniți dinspre tribune, la îndemnurile fanilor, dar în fotbalul de azi asta poate fi o practică păguboasă. La 2-1, Jurgen Klopp a reacționat firav, doar prin schimbarea altui inexistent, Lallana, deși zona lui Alberto Moreno se cerea vehement mai bine îngrijită, mai bine acoperită. Alberto Moreno e la a doua finală de Europa League. Pe una a câștigat-o, cu Sevilla, pe cealaltă a pierdut-o. În ambele a jucat oribil. Și aici putem găsi o diferență. Liverpool a dat pe el 15 milioane, Sevilla nu cred că ar fi făcut asta. În această repriză a doua s-a văzut clar că Liverpool e un angrenaj în construcție, cu rotițe care încă nu merg așa cum trebuie, cu altele ce trebuie înlocuite, în vreme ce Sevilla e o echipă din toate punctele de vedere, de la antrenor la ultima rezervă, sub atenta privire a lui Monchi, constructorul din umbră al acestui mic gigant.

Apropo de Monchi și de ceea ce a făcut el la Sevilla. Imaginea sa devine de-a dreptul un mit. De la Sergio Ramos și Dani Alves încoace, omul descoperă fotbaliști și profit pentru echipa sa. Nu cred că ar fi dat atâtea zeci de milioane pe Firmino, nici pe Lallana, nici pe alții din actualul lot al lui Liverpool. Pentru că, în primul rând, n-ar fi avut de unde. Aici stă însă priceperea unui meseriaș, fiindcă, vorba aia, cu bani poate oricine. Barcelona a încercat să-l disloce de la Sevilla, bazându-se pe prietenia cu Juan Carlos Unzue, actualul asistent al lui Luis Enrique, dar n-a izbutit să-l convingă să plece din Andaluzia natală. De așa ceva ar fi nevoie poate la Liverpool, dar cred că și la multe alte echipe din Premier League. 

Apropo de Premier League și de disputa cu Primera. Am citit o părere interesantă, care poate explica într-un fel supremația de azi a fotbalului spaniol. În Anglia guvernează dorința de a câștiga, în Spania teama de a nu pierde. Felul în care sunt tratați englezii atunci când pierd n-are nimic de-a face cu maniera ce se apropie de umilință a spaniolilor în caz de eșec. Victoriile sunt frumoase și de-o parte și de alta, înfrângerile devin drame însă în Spania. Iar teama e de multe ori superioară dorinței.

Pentru Sevilla, succesul de la Basel e o continuitate ce deja devine normalitate. Pentru Liverpool e un fel de stop și de la capăt. Abia acum începe perioada Jurgen Klopp. Cu o echipă desenată de el, pe ideile lui, pe stilul lui. Faptul că nu merge în Europa în sezonul viitor poate fi un handicap, dar poate fi și un avantaj. Ceva mai mult timp la dispoziție pentru antrenamente, pentru omogenizare, pentru relațiile de joc. Să nu uităm că momentul în care Liverpool a fost cel mai aproape de titlu în ultimii ani a fost tocmai într-un sezon în care a lipsit din Europa. La Basel a fost o zi importantă pentru ”cormorani”. Ziua în care au ajuns din nou pe palierul granzilor fotbalului continental. N-au rămas, pentru că nu întotdeauna lucrurile îți ies așa cum ar trebui la momentele în care ar trebui. Dar speranța a renăscut, iar sentimentul că se poate mai mult poate hrăni orice iluzie.