Atunci când apare Messi în concertul lui Iniesta

Barcelona a câștigat din nou Cupa Spaniei și a reușit al doilea event consecutiv la capătul unei finale în care a trebuit să joace, ca la promoții, trei partide într-una singură. Trei partide interpretate în manieră distinctă, trei examene diferite, la materii pe care Messi și ceilalți din clasă nu le știau la fel de bine, dar trei examene pe care le-au absolvit cu note bune. Barcelona e justă câștigătoare a acestei ediții a Cupei Spaniei tocmai pentru că a știut să domine în condiții normale, să supraviețuiască în condiții ostile și să se impună în condiții favorabile. Trei partide-n într-una singură, toate notabile pentru o finală notabilă.

Prima partidă a fost cea în egalitate numerică 11 contra 11. Începută bine de Barcelona, mai degrabă aș spune normal în fața unui adversar precum Sevilla. Ce tocmai câștigase, deloc întâmplător, Europa League cu patru zile mai devreme, factor ce avea în cele din urmă să devină extrem de important în derularea ulterioară a ostilităților. Erau față-n față două echipe. Barcelona cu știința jocului său, cu stilul arhicunoscut, dar și cu rezerve de oxigen destule după o săptămână de ciclu pregătitor, lux pe care Luis Enrique nu prea și-l poate asuma de-a lungul unui sezon. Faptul că a putut pregăti mai minuțios această partidă s-a văzut într-un mic detaliu, pe care nu mulți l-au observat: faza de construcție începea ca de obicei cu Sergio Busquets alăturându-se celor doi centrali, dar nu între ei, ci undeva spre dreapta, lăsându-l pe Pique în mijloc, manevră prin care Luis Enrique ar fi vrut să asigure un transport al balonului mai facil către banda lui Dani Alves și Messi. De cealaltă parte era Sevilla, cu moralul în stratosferă, cu starea de spirit excelentă și cu o încredere în propriile puteri fantastică. Cu temele bine făcute de Unai Emery, cu Banega retras pe linia ”închizătorilor” și cu înaltul Iborra chinuind apărarea catalană de undeva din spatele lui Gameiro, oferind astfel două variante, fie deviere spre Gameiro, fie duel aerian pierdut de Iborra, dar minge recâștigată de Banega, aflat în așteptare. Sevilla și-a făcut jocul obișnuit. Aglutinând dominarea Barcelonei și încercând să obțină beneficii pe contre, mizând pe viteza lui Gameiro, devierile lui Iborra, travaliul lui Vitolo și Coke, plus inteligența lui Banega. 

Dintr-o astfel de fază a început al doilea meci al finalei. Eliminarea lui Mascherano a rescris scenariul unei partide despre care n-o să știm niciodată cum s-ar fi terminat în 11 contra 11. Știm însă cum s-a jucat în 10 contra 11, cu Barcelona în inferioritate numerică. Am descoperit cu acest prilej o echipă catalană îmbrăcând tricourile de sacrificiu. Pe undeva normal, căci eram pe ”Vicente Calderon”, unde acest cuvânt e scrijelit probabil în orice ungher, pe fiecare scaun, pe toate firele de iarbă. Nu cred că i-am văzut și nu știu când îi vom mai vedea pe catalani, o echipă obișnuită să domine, să joace estetic, să aibă mingea și să controleze partidele, înghesuiți în propria jumătate, incapabili să traverseze coerent centrul terenului. La pierderea deja suferită s-a mai adăugat una, cea a lui Suarez, uruguayanul părăsind în lacrimi terenul, ca un soldat credincios ce știe că a ieșit de pe câmpul de bătaie într-un moment în care ai săi avea cea mai mare nevoie de el. În aceste lacrimi, ca și-n cele de la final ale fotbaliștilor Sevillei, stau multe dintre explicațiile succeselor. 

Au fost 45 de minute de suferință blau-grana, greu de repetat într-un viitor apropiat, dar esențiale în creșterea ego-ului unei echipe plină de ego-uri. Au fost minutele în care Neymar încerca, nu putea, dar nu renunța la a încerca, în care Messi se chinuia să-și găsească o poziție, dar au fost minutele în care Barcelona s-a urcat pe umerii lui Pique și Iniesta. Dacă prestația lui Pique a fost colosală, cea a lui Iniesta a fost, fără teama de a folosi cuvinte mari, monumentală. A fost cel mai bun meci al Iniesta pe care eu mi-l amintesc în ultimii ani. Felul în care proteja fiecare minge ce ajungea la el, reușind astfel să ofere secunde de respirație apărătorilor, ar merita un documentar în sine. Parcă și jucătorii Sevillei păreau vrăjiți, căci agresivitatea pe care o arătau față de Neymar sau Messi se înjumătățea atunci când mingea era la Iniesta, ca un soi de respect față de un gentleman al acestui sport. Cred că văzându-i pe Pique și Iniesta, dar și pe Jordi Alba și Busquets, Vicente del Bosque e un pic mai liniștit în perspectiva Europeanul ce stă să înceapă.

Sevilla s-a văzut pusă în toată această perioadă în fața unei partide pe care n-o pregătise. Se simțea și-n teren, dar și pe bancă, dar și-n tribune, senzația că victoria e mai posibilă ca niciodată, dar armele cu care putea fi obținută erau ușor necunoscute. Timpul trecea, resursele de energie se duceau, iar aici vă invit să recitiți, două paragrafe mai sus, amănuntul extrem de important al ciclului complet de 7 zile pe care Luis Enrique l-a avut la dispoziție, înaintea finalei, spre deosebire de Unai Emery. Care a fost și el cuprins de ușoară stare de panică, văzând că vin prelungirile, pe care Barcelona părea că le caută, eventual penaltyurile, pe care Barcelona nu părea că le-ar refuza în condițiile date, iar oboseala cobora vizibil în ghetele băieților săi. Și-atunci a făcut o mutare ce a tras în jos echipa definitiv: intră Konoplyanka, dar iese Mariano, iar Coke e retras fundaș dreapta. Fără prea multe șanse în fața conaționalului său, căci Mariano chiar a avut o prestație remarcabilă (o altă găselniță marca Monchi la FC Sevilla), Neymar a reapărut în momentul în care obositul Coke i-a devenit adversar direct, iar, ca la domino, Jordi Alba a reapărut și el în momentul în care Vitolo s-a mutat pe zona părăsită de Coke.

Dar dincolo de toate, a apărut Messi. Omul golurilor decisive a devenit în ultimii doi ani omul paselor decisive și cred că trebuie să ne obișnuim din ce în ce mai mult cu acest rol al său. Prestațiile lui Messi vor trebui privite cu alți ochi de-acum încolo și e bine să ne ferim de verdicte în timpul meciurilor privind prestațiile sale. Acea cursă furioasă de 40 de metri în urmărirea lui Krychowiak pentru a încerca să recupereze o minge pierdută stabilește noi cotații în dreptul argentinianului. Care mai întâi a inventat o pasă pentru Neymar, la care s-a restabilit egalitatea numerică, apoi inventat o pasă microscopică pentru Jordi Alba, din care a ieșit golul de 1-0, pentru ca-n final să găsească două execuții într-o singură secundă, pauză și pasă, la golul de 2-0 marcat de Neymar.

A treia partidă a serii a fost câștigată prin KO de Barcelona, care, în 10 contra 10 și apoi 10 contra 9, a făcut ce n-a putut Sevilla în 11 contra 10. Rămași fără Banega, omul care a atins mai multe mingi decât Iniesta în perioada cât au coincis pe teren, andaluzii și-au pierdut reperele căci Banega (o altă găselniță a lui Monchi) reprezintă mult în angrenajul lui Emery. În paranteză fie spus, fără să fiu malițios, încă nu reușesc să pricep ce l-a determinat să plece la Inter și mai ales la Mancini, al cărui stil nu văd cum l-ar putea ajuta. Sevilla e o mare echipă a acestor vremuri, dar meciurile de genul ăsta sunt decise de valori. De Pique și Iniesta, de Neymar și Jordi Alba, dar mai ales de Messi, care condiționează totul.